- M-ai mințit, auzi Malikah din spatele zidului mâncat de mucegai. O voce frântă, însă acuzatoare, furioasă foc, însă foarte obosită. Se auzi asemenea unei șoapte ireale. Malikah își îndreptă privirea către sursa glasului sinistru.
- Poftim? zise.
- M-ai mințit! repetă mult mai tare, lovind cu pumnul în zidul care le despărțea. Am avut încredere în tine, mi-am pus toată speranța în tine! De ce m-ai mințit?..., păru că începe să plângă. Malikah tăcu, lipindu-și spatele de perete, privind întunericul rece al celulei mici de carceră.
Stătea acolo de douăzeci și șapte de zile. Aproape o lună în care nu ieșise absolut deloc, în care nu privise nici soarele, nici cerul, nici oamenii, nici lumea. Douăzeci și șapte de zile în beznă. Amorțise acolo. Murea în fiecare zi. Ceasurile ei interioare se dăduseră peste cap, nu mai indicau nicio oră exactă. Funcționa doar automat, de parcă ar fi murit deja, însă adrenalina nu îi permite să își dea odată ultima suflare.
În primele cincisprezece zile, își respectase o rutină anume. Se trezea, făcea sport, flotări și genoflexiuni, alergat pe loc și sărituri ritmice, apoi se spăla amănunțit cu apa rece de la chiuvetă. Stătea pe saltea și vorbea cu ea însăși. Mânca prânzul foarte încet. Dansa. Cânta. Făcea sport din nou. Se spăla. O lua de la capăt, de la capăt, de la capăt. Se stricase, o jucărie dată de prea multe ori de pământ. Oftă.
- Nu te-am mințit, Susanna, i-a răspuns în cele din urmă. Eu nu mint niciodată, n-am făcut-o nici acum, îi vorbi calmă.
- Am pierdut custodia, Malikah! urlă. Am pierdut-o definitiv! Am pierdut procesul! Mi-ai promis că...
- Știu ce ți-am promis, i-o tăie, privind drept înainte. Și îmi voi respecta promisiunea, însă timpul nu a fost de partea noastră. Nu luasem în calcul încarcerarea mea, recunoscu, iar Susanna doar suspină din celula vecină. Părea secată de energie și de puteri, o biată cârpă de șters pe jos. Lacrimile îi inundaseră întreg chipul.
- Crezi că mai poți face ceva? o întrebă plină de speranță, o speranță patetică și din ce în ce mai diminuată. Malikah, de ce mă păcălești? E prea târziu și-o știi și tu. S-a terminat!
- Ba nu, i-a răspuns cu vehemență. Niciodată nu e prea târziu, să nu mai spui asta. Câtă vreme ești în viață, nu e prea târziu. Dă-mi timp, însă, promisiunea este promisiune. Voi face ce ți-am promis.
Vocea Malikhai era întotdeauna plină de încredere și curaj, îți insufla o putere nebună chiar dacă erai adânc, adânc pe fundul prăpastiei. Susanna tăcu, ascultând-o. Avea atât de mare nevoie să o creadă, era ultima ei scăpare dintr-o capcană fără ieșire, fără lumină.
Ar fi vrut să îi răspundă, însă auzi pași pe coridor, iar Malikah lovi o dată cu pumnul în zid pentru a o atenționa să nu mai spună nimic. Susanna a înțeles, rămânând în tăcere.
Cassian deschise micul spațiu din ușa de metal, împingându-i tava de mâncare înăuntru. Malikah se ridică din șezut, apucând recunoscătoare tava, aplecându-se apoi ușor pentru a-l privi. Bărbatul nu-i vorbea prea multe atunci când venea cu prânzul, însă rămânea întotdeauna câteva momente în plus pentru a o privi prin ușă, pentru a-i urmări privirea și chipul. Era mai palidă pe zi ce trecea, însă ochii ei erau în fiecare zi la fel de vigilenți și clari, lucru care îl liniștea. Malikah nu se lăsa pierdută cu firea, făcea față cu brio captivității îndelungate. Îi era imposibil să nu se pună în locul ei, să nu se gândească la felul în care s-ar simți el stând timp de patruzeci și cinci de zile în întuneric. El ar fi înnebunit, mai mult ca sigur, însă ea părea a fi în regulă în continuare.
- Mere verzi, râse femeia, privind conținutul tăvii, care era în fiecare zi aproape același, cu mici diferențe. În acea zi primise un mic bol de orez cu câteva legume fierte, două chifle rotunde, o sticlă de apă și două mere verzi, care erau întotdeauna principala ei opțiune la cantină. Avea un măr în plus. Era un detaliu important. Zâmbi.
- Cine îmi pregătește masa, Luna? Ea știe că nu mănânc carne, a zis, lăsând tava pe pat. Cassian rămase în dreptul ușii, evitând să-i spună că și el observase acest aspect în legătură cu ea. Observase multe detalii despre ea, mai ales de când o încarceraseră. O putea studia de aproape, fie și doar câteva minute pe zi, cât timp îi aducea mâncarea, mâncare pentru care, apropo, conducerea îl avertizase în nenumărate rânduri.
Conform regulilor Crucii, reguli impuse mai cu seamă de noul director, deținutele încarcerate nu aveau dreptul la porțiile zilnice de hrană, ci doar la apă. Și acesta era un motiv pentru care să stai închis în carceră era cel puțin îngrozitor, pentru că erai pur și simplu lăsat să mori de foame la propriu.
Sandoval a invocat rezultatele științifice ale cercetătorilor, însă, rezultate care arată faptul că un om este capabil să supraviețuiască până la șaptezeci și trei de zile fiind complet privat de orice sursă de hrană, însă fiind hidratat corespunzător. Persoanele care au ținut greva foamei au decedat, de cele mai multe ori, după aproximativ patruzeci și șase și șapte și trei de zile.
Directorul a râs de aceste cifre din dreptul fructierei sale pline, explicând faptul că primul susținător al grevei foamei din lume a murit în exact a patruzeci și șasea zi, în timp ce sentința Malikhai era de fix patruzeci și cinci de zile, dar Cassian nu găsi deloc amuzantă comparația. Mai mult decât atât, îl îngrețoșase până peste măsură, ieșind din biroul lui având pe față expresia unui om aflat pe punctul de a vomita.
Nici Cassian, nici Palacios nu au putut accepta acel tratament inuman, însă, motiv pentru care Malikah și celelalte deținute încarcerate primiseră de mâncare în fiecare zi. Ei nu voiau să lase acel loc să se transforme într-un nenorocit de lagăr de concentrare nazist.
- Luna este spitalizată momentan, i-a răspuns, iar Malikah rămase nemișcată, o umbră de șoc traversându-i chipul. Rămase în dreptul ușii, nemișcată.
- Ce a pățit?
- Nimic foarte grav, însă mai rămâne sub supravegherea medicilor o vreme.
- Ce a pățit? repetă, o idee mai tare, apropiindu-se.
- Viol, i-a spus după câteva secunde de liniște. Știi cum stau lucrurile în închisorile de femei, ridică aparent nepăsător din umeri, deși acest lucru nu era deloc adevărat. Malikah tăcu, lăsându-și brațele să-i atârne pe lângă corp. Cassian și-a dat seama că femeia nu se prefăcea, vestea chiar nu-i picase bine deloc.
- E grav, din moment ce e în spital, a presupus cu evidentă amărăciune. Un viol nu ți se pare un lucru foarte grav?
- Viața ei nu e în pericol, se va întoarce în curând, o asigură, iar Malikah își fixă privirea într-un punct mort, pe perete.
Adevărul era că ținea mult la Luna, iar ea nu ținea la prea mulți oameni de obicei. Țiganca pur și simplu i se cuibărise undeva foarte aproape de suflet. În plus, știa foarte bine prin ce trece. Prin Iad; fusese și ea pe acolo. Cassian continuă să o privească.
- N-ai înțeles corect ce am vrut să spun, păru că se scuză. Voiam să spun că nu este rănită grav.
- Mulțumesc pentru mâncare, mormăi într-un final, întorcându-i spatele și reluându-și locul pe podea, fără să se atingă de nimic din ceea ce îi adusese. Îi pierise brusc orice poftă de mâncare. Cassian nu plecă imediat, însă. Știa că urma să o mai vadă abia în ziua următoare, ceea ce însemna o veșnicie.
- Tu cum reziști aici? o întrebă după ce se gândi câteva secunde dacă ar trebui sau nu să facă asta. Nu era niciodată sigur de nimic în prezența ei, nu-i oferise niciodată niciun indiciu despre cum ar trebui să se poarte cu ea. Dacă se purta prea frumos, îi dădea instant impresia că e un pămpălău. Dacă era prea dur, se simțea vinovat. Iar dacă stătea prea mult departe de ea...
- Cum pot, zise absentă, strângându-și genunchii la piept. Îi spui Lunei să treacă pe la mine când se întoarce, te rog? Îmi fac griji pentru ea.
- Îi spun, o asigură. Hai că te las, ai grijă ce faci, zise, trecând la următoarele celule, închizând micul spațiu prin care vorbiseră. Ar mai fi avut o mulțime de lucruri să-i spună, dar a ales să nu îi mai spună nimic. Nu în acel moment, cel puțin. Malikah rămase pe podea, strângându-și palmele în pumni și fixându-și privirea asupra tavanului mâncat de mucegai. Biata Luna, era singurul lucru pe care îl avea în minte în acele momente. Biata Luna...
Femeia simți automat aceeași senzație de nisip aruncat în ochi și membre blocate, de palpitații și sânge făcut sloi în vene, aceeași senzație care o încerca din când în când și căreia învățase să îi facă față de una singură. Erau ca niște atacuri de panică, însă Malikah le redusese mult din intensitate. Nu era același lucru, deși manifestarea era aproape aceeași. De regulă, prelua controlul după aproximativ trei minute. De data aceea, panica se întinsese până la cinci minute și jumătate. Enorm.
Se ridică și goli jumătate de sticla de apă înainte de a trage adânc aer în piept și a decide că nu mai are timp de pierdut. Luă o mușcătură mare dintr-unul dintre mere, aruncând apoi toate gândurile negative la coșul de gunoi. Trebuia să o facă. Frica nu era un motor de acțiune, frica doar o ținea pe loc, iar ea trebuia să meargă tot înainte indiferent de orice. Ținând încă mărul în mână, femeia se lăsă pe vine pentru a deșuruba una dintre țevile moarte de sub chiuvetă - știa că doar prin țeava de apă rece circulă apa, în timp ce țeava destinată apei calde era secată de mult. Din interiorul țevii ruginite alunecă imediat telefonul mobil pe care i-l oferise, obligat, forțat, Palacios.
Se ridică în picioare și începu o plimbare agitată în cerc. Aruncă mărul mușcat înapoi în tavă și se așeză înapoi pe podea. Îi formase numărul din reflex, iar combinația de cifre i se păruse o ciudățenie din trecut, o credință absurdă dintr-o altă viață. Obișnuia să îl sune de fiecare dată când dădea de necaz, era primul om care îi afla suferințele și bucuriile, temerile și dorințele. Nu i le mai spusese de mult, și n-avea s-o facă nici atunci. Duse telefonul la ureche și își lipi spatele de zid, mușcându-și cu putere buza inferioară. Vocea lui se făcu auzită mai repede decât anticipase de la celălalt capăt al firului, aceeași voce guturală care îi spusese cele mai convingătoare minciuni.
- Mrhban (Alo)?
Malikah tăcu doar preț de o clipă înainte de a-și reveni în fire. Încă avea acel as în mânecă.
- Hamadi, zise. Sunt Malikah, se prezentă, iar atunci a venit rândul bărbatului să amuțească. Nu se așteptase în veci la un apel din partea ei.
- Malikah, îi repetă numele, parcă pentru a se asigura că a înțeles corect. Allah, Malikah, nici nu speram să mă mai suni vreodată. Ești bine?
- Nu, răspunse simplu. Dacă aș fi bine, să fii sigur că nu te-aș căuta. Când ai venit la mine, ai spus că ești dispus să faci orice pentru a mă ajuta. Vreau să îți cer un lucru foarte simplu. Mai e valabilă mâna de ajutor?
- Da! se grăbi să răspundă. Desigur. Orice ai nevoie, doar spune-mi. Știi doar că nu mi-ar ajunge viața pentru a mă revanșa față de tine și de...
- Lasă astea, i-o tăie, plictisită. Nu știu dacă mai ai contactul ei, însă dacă nu îl mai ai, sunt sigură că poți face rapid rost de el. Mai rapid decât mine, cu siguranță. E o chestiune foarte importantă și n-aș vrea să mă dezamăgești... din nou, puse accentul pe ultimele două cuvinte. Ești un maestru al dezamăgirii, și-o știm prea bine amândoi, zâmbi cu amărăciune.
- Nu te voi dezamăgi, îți promit. Îți promit! Te ascult, contactul cui?
Malikah făcu o scurtă, privind mărul mușcat din tavă. Îi promitea, îi promitea... de parcă promisiunile lui mai aveau vreo minimă valoare în ochii ei.
- Safir, îi rosti numele pentru prima oară după atât de mult timp. Trebuie să iau legătura cu Safir, iar eu nu am nicio posibilitate de a o găsi.
- A plecat de la noi de atunci, zise, confuz. A dispărut ca o nălucă, n-a lăsat în urmă nimic. Nu am mai văzut-o de ani de zile, păru deznădăjduit.
- Dacă vrei să mă ajuți, o vei găsi.
- Va fi greu, e vorba despre Safir, doar. O știi bine, mai bine decât mine, nu va fi găsită niciodată dacă nu va vrea acest lucru.
- Atunci, fă-o să vrea. Te pricepi de minune la a păcăli femei, îl tachină.
- Bine, acceptă. O voi căuta, să zicem că o voi găsi, și apoi?
- Apoi mă pui pe mine în legătură cu ea. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. E o chestiune de timp, Hamadi. Timpul trece imediat, pocni din degete. Nu-mi permit să îl pierd.
- Dar..., dacă fac asta, Malikah, crezi că îmi poți accepta o vizită? zise pe un ton ceva mai scăzut. Trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Nu am apucat niciodată s-o facem și, îți jur, mă chinuie prea mult. Mă chinuie prea mult, de prea mult timp! Mă roade, o să ajung să o iau razna.
- Pe tine? râse cu răutate. Găsește-o pe Safir. După, poate mai vedem. Mae alsalama (la revedere), i-a spus rapid, înainte de a închide telefonul și a-l lăsa cu ecranul în jos pe podea. O vizită, repetă nervoasă în minte. Voia ceva în schimb, desigur, avea șantajul în sânge, îi făcea parte din ADN. Nici nu se așteptase la altceva din partea lui, îl cunoștea prea bine, prea în amănunt, de prea multă vreme, și oricât de mult ar fi încercat să se debaraseze de el odată pentru totdeauna, întotdeauna exista ceva ce o obliga să facă un pas în urmă și să privească din nou către trecut. Iar trecutul nu era decât o oglindă sângeroasă în care trebuia să se tot privească, iar și iar.
Faptul că îl cunoscuse fusese cea mai mare neșansă a vieții ei.
Își strânse genunchii la piept și închise ochii. De atunci înainte, lucrurile puteau doar să explodeze, dar era pregătită pentru asta deja, pentru că nu mai era aceeași persoană care îl cunoscuse pe Hamadi cel de la muchia deșertului, aceeași persoană care aștepta și spera doar ca viața să i se liniștească în sfârșit.
Nu, Malikah nu mai voia pace și liniște, trecuse de etapa aceea naivă. Nu mai voia să uite și să fie fericită. Acum voia foc și sânge, gălăgie și revoltă. Acum voia puterea. Acum voia totul de la toată lumea, și exact asta și avea să obțină.
- Malikah? o auzi pe Susanna spunându-i încet numele, trezind-o din nou la momentul prezent.
- Ce?
- Ai vorbit la telefon? păru suspicioasă, dar totuși plină de speranță. Cum ai făcut rost de unul aici?
- Asta nu e problema ta, i-a răspuns pe un ton calm și binevoitor. Dar stai fără grijă, tocmai am demarat planul nostru. Fie ca Allah să ne aibă în paza Lui, își ridică ușor palmele cu fața în sus, susținând un Coran imaginar, o credință trucată. Malikah nu credea de fapt în nimic.
Susanna tăcu, neștiind dacă să se bucure sau să își facă și mai multe griji. În cele din urmă, doar se lăsă de asemenea pe podea, știind că drumul riscului era singurul care îi mai rămăsese liber către dreptate. Voia doar atât, să i se facă dreptate înainte să fie cu adevărat prea târziu.
- Nicio victorie nu-i o victorie reală dacă n-ai suferit pentru ea, o auzi pe Malikah în spatele zidului. Cu cât mai mare este suferința, cu atât mai glorioasă va fi ridicarea, zise, ridicându-se în picioare și rotindu-și de câteva ori brațul din umăr, făcând niște cercuri perfecte în aer.
Susanna o auzi că se ridicase, însă tăcu. Femeia aceea îi dădea fiori.
- Sper să mă întorc cu vești bune, spuse Malikah, ascunzând înapoi telefonul în țeavă. Se ridică apoi în picioare, continuând să își rotească brațul în aer. Avea nevoie doar de o fracțiune de secundă de curaj, iar curaj chiar avea din plin. Susanna se încruntă.
- Să te întorci? Dar unde pleci? Mai ai de stat aici o mulțime de zile, nici nu mai știu câte erau. Câte au mai rămas? o întrebă, apropiindu-se de zid, însă se depărtă brusc imediat ce auzi un zgomot straniu ca de oase rupte și un strigăt îngrozitor din celula ei. Își lipi instant palmele de buze, lovindu-și spatele de peretele paralel, îngrozită.
Malikah striga atât de tare încât Susanna ar fi putut să jure că avea să moară înainte ca gardienii să ajungă la ea. Nu putea conștientiza ce s-a întâmplat cu ea în numai o fracțiune de secundă, dar era ceva ce o răpusese rapid. Pașii au început să se audă grăbiți pe holul de carcere, iar femeia continua să țipe de durere, lăsându-și tot corpul căzut pe podea, îmbrățișându-și brațul vătămat.
Tocmai își dislocase de una singură umărul.