Cassian își dezbrăcă geaca neagră de piele și o schimbă cu cea care făcea parte din uniforma de lucru, întorcându-se la muncă încă și mai obosit decât plecase. Ieși din vestiar simțind o nevoie cumplită de a dormi pentru următoarele cel puțin douăzeci de ore și o stare pronunțată de nervi. Își aprinse o țigară din mers, încă de pe coridor, gândindu-se că aceea avea să fie o zi lungă. Abia se iviseră zorii, aerul de afară era unul aspru și rece, iar atmosfera era închisă și cenușie.
Palacios intră în curtea închisorii având atitudinea unei pisici plouate și abătute, având totuși în mâini două cafele mari și un pachet cu câteva brioșe cu ciocolată, în dulcele său stil clasic. Chiar dacă nu avea în sine nicio vină pentru ceea ce se întâmplase cu o zi în urmă la cantină, tot se simțea foarte vinovat pentru situația la care se ajunsese în final. Sărise sânge pe pereți la propriu. Ziua aceea fusese o catastrofă.
Se opri în dreptul lui Cassian, forțând un zâmbet și întinzându-i un pahar de cafea, în semn de pace și prietenie.
- Neața, îl salută Palacios zâmbitor. Cum a fost ziua liberă?
- Groaznică, recunoscu, privind ușor derutat cafeaua oferită. Mă bucur că s-a terminat în sfârșit. Asta e pentru mine? indică paharul.
- Da, aprobă. O mică atenție ca între colegi, explică, iar Cassian îl privi cel puțin cu suspiciune. Acceptă însă cafeaua, că să nu îl lase să stea cu mâna întinsă ca un fraier.
- Ă, mersi, zise. Nu trebuia, dar mersi. Aici cum a fost? Presupun că nu te-ai plictisit, îi indică apoi nasul burdușit, pe care evident că i-l observase din primul moment.
Palacios se fâstâci, luând mai întâi o gură interminabilă de cafea pentru a evita pe cât posibil subiectul. Se simțea ca un imbecil.
- A fost... știi tu, ca de obicei. Agitație și iar agitație.
- Agitație? râse, neîncrezător. Fii serios, Palacios. Ce, sunt șeful tău? Scuipă tot.
- Alvaro a fost castrat la cantină, spuse repede, dintr-o suflare, simțind cum i se ridică o povară uriașă de pe umeri.
- Ce?
- Alvaro a fost castrat la cantină, repetă apoi. Cu un cuțit mare de bucătărie.
- La dracu', zise după câteva secunde de tăcere, rămânând cu țigara blocată în dreptul buzelor.
- Și un amic de-al lui mi-a spart nasul, mi-a dat un pumn în față, continuă cu ceva mai multă energie. Malikah e la carceră din nou, o țin patruzeci și cinci de zile fără drept de curte.
- Malikah a făcut asta? De ce nu mă surprinde absolut deloc? trase un fum, privind către norii îngreunați de ploaie.
- Îmi pare rău, dar de data asta n-a fost vina ei. Stătea pur și simplu la masă când animalul ăla a prins-o de păr și a trântit-o pe podea, în genunchi. Sincer, a fost scârbos. Foarte urât. Nu spun că e normal ce a făcut ea, dar... omul o luase razna rău de tot. Trebuia oprit cumva, nu știu unde s-ar fi ajuns.
- Și zici că o țin acolo patruzeci și cinci de zile?
- O veșnicie, concluzionă grăsunul cu o evidentă părere de rău.
- O să iasă de acolo un zombie, continuă Cassian ceva mai încet, jucându-se cu țigara. De unde avea un cuțit de bucătărie, totuși? De unde le tot scoate?
- Nu am nicio idee, i-a spus încet Palacios, mușcând stresat dintr-o brioșă, terminând-o aproape dintr-o înghițitură. Dar a fost confiscat ca probă, îi vor deschide un alt proces.
- La ce dracu' îi deschid alt proces? Oricum își petrece jumătate din viață aici, în rahatul ăsta, păru brusc enervat.
- Cred că vor să își petreacă aici și cealaltă jumătate de viață, ridică din umeri, observându-i frustrarea.
Palacios nu era de regulă o persoană foarte vorbăreață și implicată în diversele chestiuni sociale, era mai de grabă o persoană de tip șoricel, silențioasă și strângătoare, sperioasă dar plină totodată de curiozitate. Observase interesul lui Cassian pentru deținuta 666 încă din prima sa zi de lucru, de când intrase în prima lui tură în Crucea Nopții și încerca să ia cât mai corect pulsul lucrurilor pentru a nu o da în bară, așa cum avea prostul obicei.
Îi plăcea să fie atent la detalii, așa că i-a fost greu să nu observe cum Cassian o urmărea pe Malikah cu privirea la cantină, cum rămânea cu ochii fixați asupra ei secunde în șir, atunci când ea nu era atentă, cum îi urmărea cu atenție fiecare gest și fiecare mișcare, cum îi rămânea mereu prin preajmă când își făceau apariția oamenii lui Alvaro pe lângă ea. De parcă ar fi vrut să o protejeze, de parcă i-ar fi căutat constant prezența. Acum știa că acest lucru era adevărat. Știa că, dintr-un motiv sau altul, Malikah era puțin mai specială pentru el. I se părea un lucru simpatic. Îi plăceau oamenii empatici.
Cassian își termină țigara, țintind-o la coșul de gunoi.
- În fine, zise el. Intru în tură, mă car. Mulțumesc pentru cafea, își luă la revedere, mergând spre a-și face rondul. Patruzeci și cinci de zile, își repetă în minte. O nenorocită de eternitate în care o vor ține închisă ca pe un animal sălbatic, într-o cușcă. Din cauza unui libidinos.
Ziua de după furtună a fost una liniștită și fără alte incidente picante. Deținutele au mâncat în liniște, mâncarea lor cu gust de carton. Gardienii nu au mai făcut scandal. Directorul a fost tăcut. Pedro aruncă pe birou un raport cât jumătate din Biblie, oftând cu năduf și plictiseală înainte să soarbă o gură lungă din cafeaua amară din termos. Fusese chemat să facă ordine, așa cum se întâmpla în urma unei sinucideri, tentative de crimă ori chiar vreo crimă în sine. Pedro era omul dosarului cu șină și ura acest aspect al meseriei sale. Iubea să vâneze ucigași, fusese pasionat de criminalistică și criminologie încă din adolescență, dar toate hârțoagele din urma unui atac îi dădeau dureri de cap și multă anxietate. De obicei, abia aștepta momentele de interogatoriu. De data aceasta, însă, nu era chiar atât de nerăbdător.
Știa că Malikah Zahir este ca o oglindă în care se reflectă doar ceea ce are în față; nu se trăda singură niciodată și nu scoteai nimic de la ea. Îți zâmbea frumos dacă îi zâmbeai și te privea în ochi fără pic de ezitare. Să încerci să scoți adevărul de la Malikah era ca și cum te atunci în gol, sperând să prinzi o pasăre în zbor cu dinții. Ați înțeles ideea. Era periculos, caraghios și imposibil. Malikah ajungea întotdeauna numai în punctele pe care și le dorea ea, nu avea niciodată momente de rătăcire sau confuzie. Era o viperă foarte inteligentă și calculată. De aceea Pedro ura să o interogheze. Câștiga de fiecare dată și părea că nici măcar nu depune vreun minim efort în privința asta. Era atât de obișnuită să stea la vorbă cu Diavolul, încât oamenii o plictiseau.
Bărbatul își propti bastonul în podea, ridicându-se de la birou fără prea mare tragere de inimă. O altă zi, un alt măcel. Își luă mapa cazului după el, înaintând legănat pe coridorul ce ducea către mica sală de interogatoriu a închisorii - în mod normal, o cameră de tortură. Doar că suferințele fizice nu aveau niciun efect asupra Malikhai iar Pedro nu era în niciun caz un împătimit al violenței. Știa că i-ar fi putut rupe mâinile și picioarele și tot n-ar fi cedat. Se obișnuise cu mai marile sau mai micile dureri. Și le asumase, trecuse de ele. Durerea nu o mai afecta.
Când inspectorul a deschis ușa camerei, o văzu pe Malikah stând cu mâinile încătușate pe suprafața mesei. Își ridică ochii ca de pisică spre el și îi zâmbi larg. Ultima oară când se întâlniseră îi trăsese un glonț în genunchi.
- Inspectorul meu preferat, zise, ce-ți mai face piciorul? Tot cățelușul șchiop?
- Mai taci, Zahir, i-o tăie Pedro imediat, trântind ușa în urma lui. Odată și odată, tot îți plătesc eu glonțul ăla.
- Nu știu eu cine știe ce coduri de drept penal, dar aș putea să jur că niciun interogatoriu n-ar trebui să înceapă cu ,,mai taci", râse femeia, lăsându-se relaxată pe spate. Parcă ideea era să vorbesc, să mă destănui. Nu știu dacă o pot face dacă ești atât de ursuz. Mă intimidezi.
Pedro oftă, așezându-se lent pe scaunul din dreptul femeii, sub atenta privire a brunetei, care deja știa foarte bine cum să își joace cărțile cu mult calm și inteligență.
- Ești conștientă că episodul ăsta îți prelungește mult sentința, nu? Vătămare corporală gravă, mutilare, tentativă de crimă. Între șapte și doisprezece ani. Te scufunzi din ce în ce mai mult, Zahir. N-o să mai știi pe unde să scapi de propria ta viață.
- Nu îți face atâtea griji pentru mine, inspectore. S-ar putea să mă obișnuiesc apoi cu tratamentul preferențial și cu acest comportament grijuliu și să încep să cred că vrei să fim prieteni.
- Prieteni, nu, zise. Prieteni nu vom fi niciodată. Ca să fiu sincer, compania ta e ca un ghimpe în fund, deci hai să nu mai pierdem vremea și să începem, se grăbi Pedro, pornind reportofonul pe înregistrare și împreunându-și mâinile pe suprafața mesei.
- Malikah Zahir, treizeci și doi de ani, acuzată de următoarele infracțiuni: vătămare corporală gravă, mutilare, violență, sfidare a organelor de ordine, tentativă de crimă. Spune-mi ce s-a întâmplat în data de 13 octombrie, la ora zece, în cantină, și cât a durat toată situația.
Pedro abordase un ton oficial și o postură demnă, însă Malikah rămase impasibilă și relaxată. Își umezi buzele, lovindu-și de câteva ori vârfurile unghiilor lungi de marginea mesei.
În spatele geamului tip oglindă, Cassian rămăsese în picioare alături de procurorul chemat la fața locului pentru a investiga condițiile în care se întâmplase urâtul eveniment. Malikah ridică din umeri.
- O să fiu concisă, a spus până la urmă, aplecându-se ușor înainte pentru a-l putea privi pe inspector mai de aproape. O să fiu concisă și cât pot de clară, dar ca să fac asta, trebuie să vă ofer cel puțin două exemple comparative și o informație despre cum funcționează creierul omului. Pot să fac asta?
- Te rog să rămânem pe subiect, Zahir, iar subiectul este...
- Scula omului vostru, știu, îl completă, iar Cassian își abținu un zâmbet amuzat. Dar lucrul ăsta e neimportant, e un pretext datorită căruia putem purta astăzi această discuție. Adevărul este că oamenii fac lucruri neașteptate atunci când sunt puși în situații extreme sau când sunt foarte speriați. Este dovedit științific faptul că prima reacție naturală pe care o are creierul uman în caz de urgență este panica, te pierzi foarte ușor cu firea atunci când ești panicat.
Procurorul din spatele geamului semăna cu o lăcustă, era o persoană înaltă, slabă, uscățivă și destul de sinistră. Purta un costum bleumarin și se strâmbă la auzul explicațiilor femeii. Oftă, plictisit.
- Ce spune nebuna asta aici? ridică din umeri, dar Cassian o ascultă în continuare. Pedro își uni buzele într-o linie. O luau de la capăt cu jocurile.
- Starea de panică durează în medie între trei și zece minute, continuă ea, dar gândiți-vă puțin. În situații limită, de viață și de moarte, este pură catastrofă să te lași dominat de frică timp de zece minute. Zece minute întregi, asta înseamnă o eternitate. Cel mai puternic cutremur din lume a durat aproximativ nouă minute și aproape a șters Chile de pe fața pământului. Au decedat aproximativ șase mii de persoane, iar pagubele materiale au depășit suma de opt sute de milioane de dolari.
- Zahir, începu Pedro, te-am întrebat foarte clar ce și cât...
- Atacul de la unsprezece septembrie a început la ora 8:46 dimineața, iar până la 8:56 deja muriseră peste nouă sute de oameni. În mod evident, pierderi uriașe, inspectore. Știți de ce există toate aceste intervale notate? Știți de ce s-au făcut aceste calcule? Pentru că este vorba despre lucruri importante, evenimente mărețe, care au schimbat cursul istoriei. Când se întâmplă un lucru extraordinar, cercetătorii vor stabili în primul rând intervalul de timp în care a avut loc acel lucru.
Pedro deja era exasperat.
- Ascultă, nu avem timp de pierdut. Rămâi pe subiect, de ce îmi enumeri toate catastrofele astea?
- Ca să îți dai seama că interogatoriul tău a început cu o întrebare tâmpită, i-a spus simplu. Intervalul de timp are importanță doar în cazul evenimentelor majore, catastrofele, drept exemplu. Ce s-a întâmplat în cantină a fost pur și simplu legitimă apărare.
Cassian s-a văzut nevoit să se întoarcă cu spatele pentru a nu izbucni în râs. Pedro rămase mut, cu nervii deja întinși până peste măsură.
- Cât crezi că durează să tai o sculă? Cinci secunde. Cinci secunde a durat totul, se lăsă apoi pe spătarul scaunului. Adevărata întrebare este cât timp a rezistat porcul ăla violator fără ca nimeni, fără ca absolut nimeni să miște un deget ca să-l oprească, ridică un deget în aer, fiind brusc mult mai serioasă și aprigă.
Inspectorul a înțeles că interogatoriul avea să fie în zadar, o știuse prea bine încă de când a aflat că trebuie să o interogheze.
- În cazul în care caseta asta ajunge la vreun judecător, continuă ea, eu am un singur mesaj de transmis. Un mesaj extrem de important. Va fi tot mai rău, cu cât mie îmi va fi mai rău aici, cu atât mai mult vor suferi toți din jurul meu. Așa că țineți-vă bine animalele în lesă, sau vi le pun eu, își împreună cu grație mâinile pe masă, ridicându-și ușor sprâncenele perfect conturate. Și-a dres glasul. Cassian rămase lângă geam și după ce procurorul a ieșit din cameră înjurând în barbă. Pedro oftă pentru a suta oară în ziua aceea.
- Sper că ați înregistrat asta, a fost ultimul lucru pe care l-a mai spus înainte ca inspectorul să oprească înregistrarea.
Știa că aceea nu fusese o avertizare sau o amenințare, ci o promisiune. Iar Malikah Zahir își respecta întotdeauna promisiunile.