Numele meu este Malikah. Și sunt un scorpion.
Scorpionii sunt animale mici de pradă, carnivore, nocturne, înșelătoare și foarte periculoase atunci când le încalci teritoriul sau se simt amenințate. Scorpionii, însă, nu atacă niciodată primii, în ciuda veninului letal pe care îl poartă în sine. Un scorpion te atacă doar dacă îl provoci sau îl rănești - dar te atacă mortal. Victima se zbate de regulă în convulsii înainte de moarte; veninul de scorpion te ucide într-un mod lent și extrem de dureros, iar odată ce te-a înțepat, efectele sunt extreme și ireversibile. Pielea ți se albește, ritmul cardiac ți-o ia razna, veninul ți se răspândește rapid în întreg organismul, provocând salivare excesivă, tremur incontrolabil, febră, senzație de salt în gol, paralizarea membrelor, vărsături, stop cardio respirator în cazul în care otrava îți ajunge mai întâi în inimă sau în plămâni sau atac cerebral în cazul în care ajunge mai întâi la creier.
Oricum ar fi, ești un om mort.
Cercetătorii i-au numit campioni ai supraviețuirii, fiind singura specie de pe Pământ capabilă să supraviețuiască până la trei sute șaizeci și cinci de zile fără hrană sau apă, până la o sută nouăzeci de zile fără odihnă, și până la douăzeci și cinci de ani având leziuni incurabile în exteriorul sau interiorul trupului. Avantajul de a te naște cu veninul în interior este că o altă otravă nu te poate afecta.
Scorpionii sunt imuni și nu dezvoltă instinct matern sau empatic, asemenea altor specii sălbatice. În cazuri extreme, își mănâncă proprii pui sau alți scorpioni, pentru a-și salva propria viață. Ei fac absolut orice pentru a supraviețui și nu sunt cunoscători ai sentimentului de frică, fiind foarte cameleonici și adaptabili mediului.
De asemenea, ei nu își anunță niciodată atacul, nu stau mai întâi la pândă și nu amână momentul. Scorpionii te ucid pe loc, atunci când te aștepți cel mai puțin. De aceea sunt atât de temuți și primejdioși, în ciuda dimensiunilor reduse. Par ființe firave și ușor de zdrobit; dar acest lucru nu este nici pe departe adevărat.
Chiar dacă apuci să îl ucizi, poți să fii sigur că deja te-a otrăvit primul.
Malikah se așeză la masa ei obișnuită de la cantină, cea de lângă perete, cea mai retrasă dintre toate. Nu-i era foame, o durea capul. Mâncarea redevenise alterată și dezgustătoare, dar nici acest aspect nu o interesa prea tare. Nu era nici gurmandă, nici nu consuma prea mult. Mânca doar fructe și legume. În rest, fuma la greu. Asta îi plăcea, acolo nu se putea abține.
Cassian nu era în tură în ziua aceea. Viața lui de dincolo de închisoare o luase oricum la vale bine de tot, și nu știa cum să o mai controleze. Își vizitase mama, dar femeia doar privea fix pe fereastră și nu îi adresa niciun cuvânt, de parcă nu l-ar auzi, de parcă nu ar exista. Cassian se învinovățea continuu pentru starea ei, dar nu avea nicio putere să o îmbunătățească. Ar fi avut atâtea de povestit. Era singura pe care o mai avea, familia lui se rezuma la o singură persoană. Nu avea nici frați, nici surori, nici tată. Se obișnuise de mic cu singurătatea, deși o detesta. Locuia singur de la vârsta de șaisprezece ani și îi era în regulă așa. Nimeni nu îl aștepta, nimeni nu-i cerea nimic. Casa lui era întotdeauna goală, nu-și luase nici măcar un peștișor de acvariu.
Adevărul era că nu dezvolta interes pentru prea multe persoane și nici nu era în firea lui să fie un individ prea sociabil. Se bucura că poate avea încredere în Pedro și mai poate schimba două vorbe cu Palacios. Din când în când, mai glumea cu Luna și se mai certa cu Malikah. Și de fiecare dată când ajungea în apartamentul lui, departe de toți acești oameni, realiză că ei erau cei mai apropiați indivizi pe care i-ar fi putut vreodată asemăna cu o familie. Foarte mult spus, familie, firește. Dar îi plăcea acel cuvânt și nu avea prea des ocazia de a-l folosi. Îi lipseau atunci când nu îi avea în preajmă.
Cât timp Cassian se afla pe marginea patului de la sanatoriu, alături de mama lui, Malikah duse mărul verde la buze, neapucând să muște, însă, fructul zburând brusc în aer și rostogolindu-se pe podeaua din cantină. Alvaro se proptise la marginea mesei metalice, lovind-o din senin pe femeie peste încheietură.
Palacios își dezlipi alarmat spatele de zid. El era cel responsabil în ziua aceea de supravegherea la cantină, iar Cassian chiar insistase să fie foarte atent în lipsa lui. Insistase să fie în mod special atent la Malikah, iar acela era primul lucru pe care i-l ceruse vreodată. Nu voia să îl dezamăgească. Cassian era singurul coleg cumsecade pe care îl avea acolo.
Malikah își mută ochii către Alvaro, având pe chip o expresie rece și deloc impresionată. Bărbatul îi rânji batjocoritor. Masa ei fusese înconjurată de gardieni.
- Ți-e foame, curvo? Voiai să mănânci? se răsti. Malikah doar își îndreptă spatele, susținându-i privirea.
- Acum, că te-am văzut, chiar nu, răspunse pe un ton calm. Mi s-a făcut brusc scârbă, se strâmbă către el. Alvaro o privi cu ură și dispreț. Îi purta de multă vreme pică.
- Păcat, mormăi el, pentru că îți pregătisem ceva special la prânz. Vrei să guști? râse, iar ea nu apucă să-i mai răspundă nimic.
În secunda următoare, Alvaro îi prinse părul în pumn și o ridică de pe scaun, trăgând-o cu violență către el. Chipurile lor erau acum despărțite doar de un firicel de aer. Deținutele au început să facă gălăgie, luându-i apărarea, iar Palacios se grăbi panicat către ei.
- Hei! interveni. Alo, alo! Dă-i drumul, ce crezi că faci aici? Doar stătea la masă! a încercat să îl oprească, însă a fost el cel oprit de alți doi gardieni care l-au împins cu putere în spate.
- Scuze, ursuleț, râse unul dintre ei. Ordinele directorului. Stai jos și papă o brioșă dacă nu vrei să zbori de aici.
Malikah tăcu, dar nu se panică. Simțea cum îi smulge părul din cap. Îi simțea respirația dezgustătoare. Îi simțea căldura și mirosul. Nimic nu ura mai mult în viața ei decât apropierea unei alte persoane fără acordul său, pur și simplu nu putea să suporte. Mai ales când acea apropiere era atât de forțată și violentă. Simțea că i se întoarce stomacul pe dos.
Alvaro își încleștă maxilarul și îi strânse mai tare părul în pumn, vorbind aproape peste buzele ei.
- Regină arabă, legenda din Tadmor, femeia scorpion, a dracului să fii, râse. Multă importanță îți mai dai! Foarte puternică ai impresia că ești! Aici, în Crucea Nopții, există un singur șef. Știi cine e? Hai zi, știi cine e?! îi strigă în față, câteva picături de salivă aterizând pe pielea Malikhai, care doar strânse dezgustată din ochi și din buze.
- Mă-ta? îi zâmbi cu răutate înapoi.
Diferențele dintre Alvaro și Cassian erau infinite și uriașe. Malikah știa că un război până la sânge cu Cassian nu ar răni-o atât cât o va răni un simplu conflict cu Alvaro, care era în sine o mașinărie de lovit și distrugere. Doar că ea își reprimase temerile cu mult timp în urmă, și nici măcar nu o făcuse intenționat. Fără să vrea sau să conștientizeze măcar acest aspect, lucrurile care în mod normal ar îngrozi pe oricine nu o mai speriau absolut deloc. Nu-i era teamă nici de durere, nici de moarte. Știa că sunt pur și simplu reacții naturale, umane, iminente, pe care absolut niciun organism viu nu le poate evita.
Este dovedit științific faptul că orice se naște, moare, și că orice trăiește, suferă. Era un lucru atât de rațional și firesc încât Malikah îl acceptase ca pe orice altceva în viața de zi cu zi, la fel cum este senzația de foame, de sete sau de somn. Nu puteai fenta ceea ce ești. Și atunci de ce să teamă de ceea ce nu poate schimba?
Alvaro o trase cu putere de păr în jos, trântind-o în genunchi în fața lui.
- E suficient! continuă Palacios să risposteze, deja foarte panicat și depășit de situație. Las-o în pace imediat! Asta e încălcarea regulamentului închisorii! E încălcarea drepturilor omului! O să te reclam chiar eu, îl avertiză, dar nimeni nu dădea doi bani pe ceea ce avea de spus Palacios. Gardienii s-au poziționat în fața lui, stopându-i cu forța înaintarea. Femeile Crucii strigau și jigneau conducerea, trântind tăvile pe jos și scaunele cu picioarele în sus.
- Șeful în această închisoare, regino, am fost, sunt, și voi fi întotdeauna eu. Vezi? Stai în genunchi în fața mea, pentru că sunt șeful tău. Acum ai înțeles? îi vorbi de sus, încă ținându-i părul strâns în pumn.
Scorpionii par întotdeauna inofensivi înainte de a te ataca mortal, asta îi face să se numere printre cele mai înșelătoare ființe din lume. Te ucid exact în momentul în care ești convins că i-ai prins în palme și îi poți zdrobi cu mâinile goale. Acționează foarte rapid și de cele mai multe ori, nu apuci să te ferești la timp.
- Nu ești mai bună decât restul curvelor de aici, continuă. Dacă ar fi așa, atunci ce cauți aici, în văgăuna asta nenorocită? O să faci exact ce fac și ele, pentru că ești exact la fel ca celelalte, le indică pe femeile din jur. O să faci fix ce vreau eu, și dacă mă îndur, poate te las în viață, zise pe un ton îndârjit și nervos, desfăcându-și cureaua pantalonilor la doar câțiva centimetri de chipul femeii.
O altă eroare care te poate conduce la o moarte sigură și chinuitoare este să nu diferențiezi tipurile de scorpioni. Aproape toți arată la fel. Există peste două mii de specii, care sunt foarte asemănătoare între ele, atât ca dimensiuni, cât și ca nuanțe și comportament. În timp ce unele specii sunt inofensive și nu dețin venin letal, altele te pot ucide printr-o singură atingere în mai puțin de cincisprezece secunde. Riscul intervine atunci când scorpionii îți par toți identici. Nu ai nicio idee ce ai capturat, pur și simplu ești mândru de tine că ai prins o astfel de creatură.
- Singura chestie pe care o s-o mănânci azi, regino, este scula mea, își scoase organul din pantaloni, împingându-i-l către gură. Malikah își ridică ochii către el, strângându-și buzele într-o linie.
Palacios se gândi că aceea era pur și simplu cea mai îngrozitoare zi pe care o avusese la muncă vreodată și că oamenii ăia erau mult mai odioși decât își imaginase el. Cassian avusese dreptate în privința lor. Era prima oară când trebuia să îi înfrunte singur.
- Alvaro, ești nebun complet! strigă revoltat către el. Dă-i drumul imediat, obsedatule! Perversule! Ați luat-o razna cu toții aici?! Nu mai e niciun om întreg la minte?! a încercat din nou să ajungă la el, însă amicii săi și-au pierdut răbdarea.
- Mai taci dracu' din gură, obezule, urlă unul dintre ei, dându-i un pumn peste față atât de puternic, încât ochelarii i-au zburat de pe nas trei mese mai încolo. Un firicel de sânge a început să i se scurgă din nas. N-avea să își respecte promisiunea față de Cassian. Habar nu avea să se lupte.
- Hai, regino, că mai avem prieteni la coadă azi, în caz că nu te saturi, îi strigă Alvaro femeii încă țintuite la podea. Cu mișcări lente și cu o expresie resemnată pe chip, Malikah doar aprobă din cap, cedând în fața lui. Era mai puternic, erau mai mulți.
Doar că un scorpion este capabil să ucidă ființe ce-i sunt mult peste dimensiuni și putere fizică. Ființele mici sunt adesea și cele mai violente și imprevizibile, de aceea ar fi o greșeală cumplită să le subestimezi. Scorpionii sunt extrem de agili și nu știu ce înseamnă iertarea. Ei știu doar cum să se apere.
O clipă mai târziu, când Alvaro deja închisese ochii și își lăsase capul pe spate, Malikah făcu o mișcare rapidă în lateral, apucând în viteză un obiect aflat sub tăblia mesei de la care o ridicase mai devreme. Era un cuțit de metal, unul dintre acele cuțite de măcelărie, cu lamă groasă și foarte ascuțită. Îl avea întotdeauna ascuns la aceeași masă, lipit cu bandă adezivă, știind că într-o zi oarecare, va veni și momentul să îl folosească.
Acel moment tocmai venise.