Cerul se înseninase pentru prima oară după mult timp, însă nimic altceva nu mai era senin în Crucea Nopții. Ziua de vizită din săptămâna aceea se terminase cu țipete și plânsete, cu mese trântite și atacuri fizice, cu întăriri și mult, mult haos. Zilele liniștite intraseră în sac. Avocatul Susannei o anunțase că este la doar un pas distanță de pierde custodia fiicei sale, și deși va face tot posibilul pentru a obține un rezultat favorabil la recurs, speranțele de câștig erau unele destul de slăbuțe. Ceea ce nu era slăbuț, însă, era prețul pe care avocatul i-l solicitase pentru acest recurs, o sumă babană pe care Susanna n-ar fi avut de unde să o scoată în atât de puțin timp nici dacă își vindea ambii rinichi și eventual jumătate din inimă. Situația ei rămăsese pe muchie, iar tatăl fetiței jubila la vederea declinului fostei sale soții. Răul câștigă de fiecare dată în fața celor slabi, nu-i așa?
Tipul care îi distrusese viața era un bărbat cu umeri lați, burtă de bere, început de chelie și o expresie de hienă flămândă, genul de om pe care după ce îl vezi simți nevoia să îți dai cu niște apă rece pe față și niște clor în ochi. În ziua aceea, venise la vizită cu Maria, fetița lor, pe care o ținea strâns de mână în fiecare moment. Susanna a izbucnit în lacrimi când a văzut-o în spatele geamului, însă ordinul de restricție nu i-a permis să se apropie de copilă la mai mult de douăzeci și cinci de pași. O privi doar din spatele geamului, lipindu-și palmele de sticla rece, imaginându-și că o îmbrățișează, dar sigur că nici acest lucru nu a fost în niciun caz posibil. El o adusese doar pentru a-i răsuci bine de tot cuțitul în rană, și chiar reușise să o adâncească bine de tot. Tatăl model, nu ar fi vrut să își priveze fiica de prezența mamei, dar aceasta este situația, repeta el. Ce să facem, aceasta este situația.
O trase pe Maria după el de parcă ar fi avut un bagaj de mână, nu un copil, și ieși în parcare, ascunzându-și ochii mici și întunecați în spatele unor ochelari de soare tip polaroid de cel mai prost gust posibil și își aprinse o țigară groasă și maronie, savurând-o odată cu suferința pe care o lăsase în urmă. Maria purta o rochiță galbenă cu margarete albe, săndăluțe negre și o bentiță prostească ce îi făcea urechile să-i stea îndoite ca la spiridușii din desenele animate la care nu mai se uitase de când tatăl ei spărsese televizorul de zid. Își amintea cum s-a spart ecranul, cum i-a bătut inima când a auzit firele smulse și cioburile răspândindu-se, dar nu își amintea și la ce desen se uita înainte ca el să facă acest lucru. Își amintea doar frica, frica era foarte greu de uitat.
Avea buzele unite într-o linie perfect dreaptă și sentimentul că este vinovată pentru absolut tot ce se întampla rău în lume. Și-ar fi dorit doar să o îmbrățișeze pe mama ei, de care îi era mai dor decât de orice altceva. Avea doar nouă ani și știa că dorul doare. Avea doar nouă ani și știa că își pierduse viața. Avea doar nouă ani și deja suferise cât alții în zece. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar și le reprimă cu o viteză mult exersată. Tatălui ei nu îi plăcea când o vedea plângând. Îl înfuria. Dar ce nu îl înfuria pe el?
Când acesta s-a oprit la vorbă cu propriul avocat în parcare, i-a dat în sfârșit drumul la mână. Maria simți furnicături pe pielea încheieturii, o strânsese prea tare, și începu să își maseze discret locul dureros. Cei doi bărbați au început să vorbească formalități despre acte și alte ,,chestii de oameni mari", iar copila își îndreptă privirea spre cerul albastru. Apoi, spre zidul cenușiu al închisorii, după care, spre gratiile groase și lungi. În mod ciudat, exact atunci simți cum în vene îi curge o libertate incredibilă. Acolo era mama ei, acolo era mama ei. Își strânse în pumni marginea rochiței, simțind cum floarea de dor ce-i înflorise în piept se transformă într-o menghină otrăvitoare care începe să o sufoce. Tatăl ei vorbea cu avocatul, nu o privea. Atunci fetița a început să fugă, să fugă de parcă viața ei ar fi depins de asta - și nu era adevărat?
- Maria! țipă bărbatul în urma ei, un glas gros și înveninat de furie. Maria, treci imediat înapoi!
Dar Maria a continuat să fugă și mai repede. A ocolit rândul de mașini parcate, a ocolit zidul cenușiu, a trecut printre gardienii care au încercat fără succes să o prindă ca pe o pasăre în zbor.
- Prindeți-o! striga bărbatul către ei, însă fata a fost mai rapidă decât toată lumea. La un moment dat, însă, se împiedică. Bareta săndăluței de lac se deprinse în fuga ei disperată și o făcu să se prăbușească din plin pe ciment, însângerându-și palmele și genunchii. Deși rănile o usturau îngrozitor, se ridică și își continuă goana până când ajunse în dreptul gardului înalt de gratii, terminat cu sârmă ghimpată - ajunsese la gardul curții și începu să o caute din priviri pe mama ei, însă aceasta nu era acolo. Erau multe femei, însă ea nu era. Inima îi exploda în piept, lacrimile i se scurgeau pe obraji, rănile îi sângerau. Ar fi vrut doar să țipe după mama ei. Ar fi vrut doar ca mama ei să o poată auzi.
Malikah o observă în timp ce își aprindea o țigară pe care tocmai o rulase cu deosebită implicare. Trase un fum fără grabă, fixând-o cu privirea. Auzise despre haosul de la vizită, toată închisoarea auzise, dar nu o interesau absolut deloc scandalurile conjugale, la fel cum de regulă nu o interesau lucrurile care nu o vizau în mod direct. Copila își încleștase degetele pline de sânge de gratiile gardului și privea dezorientată în toate direcțiile, disperarea desfigurându-i chipul îmbujorat. Lăsă câteva secunde să treacă. Lacrimile o sufocau.
Cu o mișcare lentă, Malikah se ridică de pe banca metalică și își ascunse o mână în buzunar, în timp ce cu cealaltă fremăta țigara amăruie. Mergea încet, în plimbare, adierile de vânt jucându-se în părul ei întunecat. Se îndrepta spre copilă, pe buze încolțindu-i un zâmbet discret. Maria o privi pe femeia misterioasă, simțind un fior de gheață alunecându-i pe șira spinării. Făcu un pas în spate, înghițind în sec. Malikah se opri în dreptul său, fiind despărțite de gardul înalt de gratii.
- Hei, o salută femeia. Maria, nu? Fetița tăcută.
Copila rămase nemișcată, privind-o.
- Am auzit că nu vorbești, continuă Malikah, lăsându-se pe vine pentru a fi la același nivel cu ea, privind-o fix în ochii mari și speriați. Nu vorbești, dar fugi. Ce crezi că rezolvi dacă fugi? Crezi că mama ta o să se întoarcă acasă? Crezi că tatăl tău nu te va mai răni, dacă fugi? Ești o fraieră dacă asta crezi, continuă, trăgând încă un fum din țigară. Fetița înlemni pur și simplu. Gardienii erau pe urmele ei, nu avea voie acolo. Era într-un perimetru periculos, mult prea aproape de deținute, iar Cassian, care fuma într-un colț câtă vreme stătea de pază, grăbi imediat pasul când o văzu pe fetiță aproape de Malikah. Asta nu putea să fie de bine.
- Ce aștepți ca să spui adevărul, o invitație specială? Cine crezi că te va salva? Îți spun eu, deci ascultă-mă bine și ține minte. Nimeni, niciodată nu te va salva în locul tău. Vrei să fii bine? Pune mâna și spune adevărul, salvează-ți singură fundul. Și pe al mamei tale, că e vai de capul ei aici. Suferă și va suferi și mai mult. La fel ca și tine.
Maria doar lăsă buzele să i se depărteze, lacrimile înghețându-i pe obraji. Adevărul o lovise cu mare putere. Își îndreptă spatele, auzind gardienii strigând-o. Mai presus decât strigătele lor, însă, erau cuvintele femeii misterioase. Nimeni, niciodată nu te va salva în locul tău. Lucrul ăsta îi răsuna în minte. Era cel mai adevărat lucru pe care îl auzise vreodată din gura cuiva. Malikah se ridică în picioare, privind-o de sus.
- Dacă nu vei vorbi acum, Maria, vei regreta pentru tot restul vieții tale. Vei trăi tot timpul cu vina asta, a fost ultimul lucru pe care a apucat să i-l spună înainte ca gardienii să o ajungă pe fetiță din urmă. Imediat după aceea a apărut și tatăl ei, care o apucă puternic de braț și o trase nervos după sine, înapoi la mașină.
Cassian rămăsese de partea cealaltă a gardului din gratii, în vreme ce fetița apucă să îi mai arunce Malikhai o privire fugară. Bărbatul spera să nu fi auzit corect toate lucrurile pe care i le spusese.
- Tu ești nebună complet? o întrebă, izbucnind imediat ce fetița fusese îndepărtată.
- E o întrebare capcană? duse calmă țigara la buze. Cassian deja simțea cum îi crește tensiunea, așa că porni nervos de-a lungul gardului până la poartă, vrând să intre în curte.
- Nu te înțeleg, Cassian, continuă femeia, urmându-l în paralel. E neapărat necesar să am un cuțit înfipt în burtă ca să putem vorbi fără să ne certăm?
- E neapărat necesar să te dai în spectacol cu orice ocazie? o imită, continuând să meargă și mai rapid, însă și ea ținea pasul. E doar un copil, de ce a trebuit să-i spui toate mizeriile alea? Ce câștigi dacă arunci cu răutate peste tot?
- Eu, răutate? râse, fiind încă în paralel cu el. De ce sunt rea?
- Nu am chiar tot restul anului la dispoziție pentru a-ți enumera de ce ești rea, râse și el cu nervozitate.
- Normal, pentru că ți-ar lua un minut să enumeri tot ce știi de fapt despre mine, replică.
- Și nici nu vreau să aflu mai multe, zise mai mult din orgoliu decât din sinceritate. Vreau doar să nu mai arunci cu noroi în oameni nevinovați.
- Nu e noroi, e adevărul. Fata nu vorbește, așa că maică-sa o să rămână aici, închisă, în timp ce taică-su își bate joc de ea pentru cel puțin încă nouă ani de acum înainte. Un singur moment ar fi suficient ca să-i salveze viața, dacă o menajați și o pupați pe frunte, făcând-o să creadă că e în regulă să tacă, atunci nu sunteți decât niște complici la tot rahatul ăsta, deci să nu-mi spui tot mie că sunt un om rău, nu e vina mea că fata e afundată până-n gât în mocirlă, ridică pentru prima oară tonul, grăbind pasul odată cu el. O clipă mai târziu, erau față în față la poartă, opriți unul în dreptul celuilalt, despărțiți de gratii.
Cassian tăcu, realizând că acela era de fapt primul moment în care o văzuse vreodată nervoasă. Nici nu știa cum sună vocea ei la furie, era întotdeauna foarte blajină și temperată, foarte calmă și rezervată. Acum, însă, se înfuriase, intrase și ea în jocul lui.
- Crezi că am eu ceva de câștigat dacă vorbesc cu fetița aia? Crezi că-mi iese mie ceva dacă ea o să aibă o mamă alături și un cămin sigur? respira cu oarecare dificultate după ce se grăbise pentru a-i răspunde lui. Trecuse doar o săptămână de când fusese înjunghiată și n-ar fi trebuit să facă niciun efort, dar ea nu ținea cont de acest lucru.
- Atunci de ce te bagi? o întrebă pe un ton o idee mai temperat, deblocând poarta prin cardul de acces și intrând în curte. Malikah se dădu câțiva pași în spate pentru a-i face loc, apoi oftă, resemnată.
- Pentru că mi-ar fi plăcut ca cineva să facă asta pentru mine atunci când aveam cea mai mare nevoie, recunoscu, făcând o mică grimasă de durere pe care și-o domoli cu un fum din țigară.
- Pentru că nu suport nedreptatea, continuă, iar Cassian pur și simplu uită sentimentul de furie care îl cuprinsese doar cu câteva secunde în urmă. Era incredibil felul în care ea putea jongla cu stările lui atât de repede și de ușor. Sigur că era vorba și de viclenie, femeia era vicleană ca o vulpe bătrână, dar Cassian știa că asta nu era tot. Nu o mai certă, deși de aceea venise.
- Mă rog, se redresă, mai bine ai avea grijă de tine în primul rând. Am constant impresia că o să te găsesc moartă pe undeva într-o zi.
- Ai constant impresia asta? își îmblânzi și ea tonul vocii. De ce, te gândești constant la mine? făcu un pas în direcția lui.
Da, gândi. Și ești îngrozitoare din cauza asta, femeie nebună și arogantă și parșivă și periculoasă și...
- Nu, pur și simplu încerc să-mi fac meseria, a fost singurul lucru pe care i l-a răspuns, sfidând-o la rândul lui. Și acum du-te, că se termină programul de curte, îi indică intrarea.
Curtea închisorii începuse să se golească, dar femeia nu se grăbi. Termină țigara cu răbdare, apoi privi soarele în față. Știa că e scump la vedere. Nu se clinti, iar Cassian tăcu preț de câteva momente.
- Puteai totuși să fii puțin mai blândă cu ea, i-a spus apoi.
- Nu știu să fiu blândă, ridică din umeri. Asta e specialitatea ta.
- Presupun că este o insultă, venind din partea ta, o fixă cu privirea.
- Din contră, mă fascinează lucrul ăsta, mimă un zâmbet, întorcându-i spatele și pornind spre intrare. Dar asta e o discuție pentru altă dată, i-a zis peste umăr, continuând să se îndepărteze.
Bărbatul o urmări cu privirea până ce aceasta se făcu nevăzută în spatele zidului cenușiu, nefiind sigur dacă trebuie să se ferească de acea discuție pentru altă dată, sau dacă abia o așteaptă.