Cu șaizeci de zile înainte de Noaptea de Cristal
- Știu că nu te interesează subiectul, zise Pedro, însă eu îmi fac datoria morală de a te anunța. Alvaro se simte mai bine, îl vor externa în curând. În caz că vrei să mai modifici detaliile poveștii.
- Nu e nimic de modificat, răspunse simplu Cassian, terminându-și cafeaua care deja se răcise. Ne-am certat, s-a ajuns la bătaie, m-am apărat. A fost legitimă apărare, știi că tipu' are probleme.
- Știu, da, se încruntă. Ceea ce nu știu, este ce căutați pe holul de la carceră, la ora aia. Cassian, îi atrase atenția, tonul lui devenind brusc mult mai serios. Spune-mi ce s-a întâmplat de fapt acolo. Ți-am dovedit deja că sunt de partea ta orice tâmpenie ai face.
Bărbatul își feri privirea, băgându-și mâinile în buzunare. Bineînțeles că Pedro simțise imediat că îi ascunde ceva. Nu era doar un detectiv pe cinste, ci îl și cunoștea ca pe el însuși.
- Nu e vorba despre asta, zise.
- Despre ce e vorba? insistă Pedro.
- Ce facem aici, Pedro? își întoarse privirea spre el. Le închidem pe femeile astea pentru că au făcut niște porcării imense, ok, facem asta. Apoi ce? Ne batem joc de ele. Le lovim, le jignim, le violăm, le ucidem. Nu suntem cu nimic mai buni decât ele, nu înțeleg de ce continuăm să credem că lucrurile se vor îndrepta aici. Nereea a fost la un pas de moarte după ce Alvaro i-a dat o supradoză. Știm cu toții cum procedează. Le promite chestii ca să le poată face orice îi trece prin mintea aia bolnavă. Nimeni nu ia măsuri. Nici măcar tu, nici măcar eu. M-am săturat de asta. Nu voi mai lăsa lucrurile așa, izbucni. Sunt dator să n-o mai fac.
- Tu nu datorezi nimic nimănui, scoate-ți lucrul ăsta din minte, în primul rând. Ce s-a întâmplat, a fost doar un accident, toți au înțeles asta, mai puțin tu. Accidentele se întâmplă tot timpul, nu te mai învinovăți. Te distrugi de unul singur, nu-ți dai seama?
- Ce i-au făcut Nereei nu a fost un accident. Ce le fac zilnic femeilor ăstora nu e un accident. Se strânseseră pentru a o ucide pe Malikah, zise dintr-o suflare, alegând să îi spună adevărul. Inițial mi-am zis că o să plec acasă, că ne scapă pe toți de probleme. Am pornit spre ușă și eram gata să ies, apoi mi-am dat seama că nu se poate termina bine. Luptă contra focului cu foc, de asta locul ăsta a devenit un iad. I-am oprit înainte de intra peste ea în carceră, îi povesti, studiindu-i reacția. Nu știa la ce să se aștepte, știa că Pedro o ura pe femeia aceea din tot sufletul lui și că, probabil, vestea că ar fi fost găsită moartă în celulă nu ar fi făcut decât să îi ușureze viața. Pedro oftă, lovindu-l prietenește în umăr.
- Ești un om de treabă, zise de-o dată. Ești un om bun, am știut asta de când te-am văzut la proces. Nu știu ce cauți aici, sincer. Ai făcut bine că ai intervenit. Oricât de rea ar fi, noi trebuie să rămânem ceea ce suntem. Ne place sau nu, suntem oamenii legii, ridică resemnat din umeri. Și n-ar trebui să ieșim din limitele ei.
- Nu ți-am spus totul, de fapt..., continuă, încurajat fiind de reacția lui favorabilă și nesperat de calmă. Înainte de a ajunge eu, apucaseră să descuie ușa celulei ei.
- Poftim? se răsti, încruntându-se. Spune-mi că glumești, continuă, evident exasperat. Cassian negă.
- Am început să ne certăm, să ne îmbrâncim, am ajuns să ne batem destul de rău. Alvaro m-a pus la podea, iar arma mi-a căzut din toc. Era pe punctul de mă împușca, însă Malikah ieșise deja și luase arma de jos, își aminti, iar Pedro se sprijini mai bine în bastonul care i se părea brusc insuficient. A tras în piciorul lui, zise, știind că abia atunci i-ar fi putut provoca bătrânului un infarct.
- Stai să văd dacă am înțeles, se dezmetici. Încerci să îmi spui că o asasină în serie a fost lăsată să iasă de nebună din carceră, și i s-a mai dat și un pistol? Un nenorocit de pistol încărcat? De ce nu i-ați dat și o mașină ca să evadeze? La dracu', Cass, trebuia să îi luați și niște bilete de avion, și niște acte false bine făcute, ca să fie treaba rezolvată complet! Sunteți nebuni? aproape strigă.
- Calmează-te, bine? Nu s-a întâmplat nimic din tot ce spui, a fost prinsă imediat și încuiată, încercă să îl calmeze.
- Timp în care putea să vă zboare creierii! țipă. Cu arma pe care a găsit-o pe jos, idiotul pământului! Tu știi de ce a fost femeia asta închisă? Știi câte vieți a nenorocit? Știi câte cadavre lasă în urma ei? Te-ai uitat o secundă peste dosarul ăla? Pare a fi scenariul unui film horror în care toată lumea moare! Iar voi îi descuiați ușa, și...
- Pedro! îl acoperi. Ți-am spus că totul e în regulă. A fost un accident, chiar tu ai spus că accidente se întâmplă tot timpul. În plus, nimeni nu a fost ucis. Nici măcar cel care merita asta.
- Faptul că nu v-a ucis când a avut ocazia nu e decât un nenorocit de joc pe care să fii sigur că deja și l-a conturat în minte. Totul în mintea ei e o strategie continuă. Ți-a salvat viața, nu? Asta crezi? Pentru că nu ai turnat-o la anchetare. Nici măcar nu ai pomenit-o.
- Nu cred nimic, se apără.
- Pentru că dacă asta a făcut, să fii sigur că urmează să te ucidă în toate felurile de două sute de mii de ori de acum înainte, în două sute de mii de moduri diferite. O cunosc. E Diavolul. E Diavolul la feminin. Iar voi sunteți o adunătură de cretini, încheie, lovind cu bastonul în gard înainte de a se retrage cât de repede îi permitea mersul legănat și nesigur, ca de pinguin. Cassian privi în urma lui, și pentru prima oară, se gândi că bătrânul poate exagerează, măcar puțin. Atunci bărbatul se întoarse brusc și, parcă gândindu-se la ceea ce urma să spună, spuse către Cassian:
- Știi ceva? Ar fi trebuit să-i lași să o omoare.
Era ora prânzului, ceea ce însemna că deținutele urmau să meargă în sala de mese. Curtea începuse să miroasă a mâncare încălzită, iar mâncarea din închisoare nu mirosea niciodată bine. Bărbatul intră în clădire, știind că era rândul lui să supravegheze prânzul. Cantina era de regulă punctul din care porneau toate revoltele și conflictele, precum și locul în care existau și cele mai multe obiecte ascuțite. Cuțitele și furculițele, fie ele și de plastic, tot puteau deveni adevărate arme în mâinile unui om periculos. Grăbi pasul, deși mirosul devenea tot mai deranjant. În locul lor, probabil că și el ar porni o revoltă.
Când ajunse pe hol, zona deja se aglomera. Mulțimea de pași, de vorbe, mici râsete, înjurături, glume, țipete, grabă. Femeile mergeau de regulă la masă în grupuri mai mari sau mai mici, care mai de care mai gălăgioase. Cele mai periculoase și novicele mergeau de regulă pe cont propriu, cele din prima categorie alegeau orice masă voiau și nu stăteau niciodată la coadă, iar novicele erau întotdeauna ținta ironiilor și a incidentelor. Le puteai diferenția ușor după uniforme, canarii galbeni erau boboacele, cele în portocaliu era veteranele condamnate pe viață, iar femeile în uniformă neagră... ele stăteau la ce masă voiau și nu așteptau niciodată la coadă. Acelora le făceai loc. După ce mulțimea se mai risipi, în capătul holului apăru acea femeie în negru. Numărul șase sute șaizeci și șase.
Cu părul întunecat perfect drept, tuns până puțin deasupra umerilor și cu ochii ageri, puși în evidență de tușul negru trasat la perfecție și de genele lungi, frumos arcuite, Malikah stătea cu mâinile în buzunare în urma femeilor gălăgioase. Ea era tăcută. Nu se asociase încă nimănui, și nici nu avea de gând să facă asta. Cel puțin, nu deocamdată. În schimb, multe grupuri erau nerăbdătoare și dornice să se asocieze cu ea. Era o legendă vie în rândurile celor condamnați.
Cassian se opri de asemenea. Simțea cum podeaua îi fuge de sub picioare de fiecare dată când dădea cu ochii de ea, ceva asemănător cu sentimentul pe care-l ai când e pe cale să te lovească din plin o mașină. Nu știi exact ce să faci, să fugi, să rămâi pe loc? Știi doar că o să te doară. Știi doar că e inevitabil. Ochii Malikhai s-au oprit asupra lui, și nu se opri din a-l privi pe măsură ce avansa. Înaintă și el. Cum intrarea în sala de mese era exact la jumătatea drumului dintre ei doi, ciocnirea era inevitabilă.
Pas cu pas, au ajuns tot mai aproape, oprindu-se unul în fața celuilalt în dreptul intrării în sala de mese. Câteva secunde, doar au rămas tăcuți în mijlocul haosului creat de tăvile lovite una de cealaltă, de discuțiile deținutelor, de zgomotul tacâmurilor de plastic și ale tigăilor încinse de ulei vechi.
Spațiul rămas între ei era de fix trei pași. Exact ca în cazul tutoror dezastrelor în urma cărora tragedia și răul triumfă, impactul lor era unul iminent. Vorbele lui Pedro răsunau în continuare în mintea lui Cassian.
E Diavolul, îi spusese. E Diavolul la feminin.