Adâncul poveștii mele

# 77

    —Deci îmi dai voie să plec? (Andra)

    —Nici nu știu ce să spun. E o ofertă minunată, dar ești cam mică ca să pleci singură într-o țară străină. Andra, nu ai decât 15 ani. (Tata)

    —Aproape 16! (Andra)

    —Ok. E totuși un pas spre un viitor mai bun. Plus că vei primi și bursă. Iar eu știu că fiica mea e o fată de treabă și nu o să intre în probleme. Bine, îți dau voie să pleci. Dar promite-mi că o să ai grijă de tine. (Tata)

    —Sigur. Dar trebuie mai întâi să le trec examenul de intrare ca să știu sigur dacă plec sau nu, iar pentru asta e nevoie să vorbesc cu profesoara mea de mate. (Andra)

    —Ok, ne vedem dar când te întorci de la școală. (Tata)

    Am ieșit pe ușă. Am o grămadă de emoții. Asta e o ocazie unică înviață. Mai sunt High School-uri foarte bune, dar ăsta e un vis. 

    Am ajuns în 20 de minute la școală și am plecat direct în sala de clasă a profesoarei de mate. 

    —Bună dimineața. (Andra)

    —Bună, Andra. Mă bucur să te văd. Ia un loc te rog. (Profa)

    M-m așezat pe un scaun iar ea a venit lângă mine. 

    —Deci, ce a-ți hotărât? (Profa)

    —Tata mi-a dat acordul. A mai rămas să trimitem doar formularul de înscriere și să dau examenul. (Andra)

    Profesoara își aprinde laptopul și caută ceva acolo. După câteva minute mi-l întinde. 

    —Poftim. Ai o oră la dispoziție. Succes. (Profa)

    În fața mea era examenul ce-mi va hotărâ viitorul. Am început prin a-mi tasta numele, vârsta și alte date personale în formular apoi am început testul. 

    Profesoara mi-a dat încă 5 minute pentru a finaliza iar mai apoi chiar ea a apăsat pe butonul TRIMITE. 

    —Vei primi răspunsul prin poștă zilele astea. Să mă anunți de îndată. (Profa)

    —Sigur, Vă mulțumesc din tot sufletul, vă rămân datoare. (Andra)

    —Nu-ți face griji, fac asta cu toată plăcerea. Ești cea mai bună elevă a mea. Sper că totul o să fie bine. (Profa)

    —Mulțumesc mult, o zi bună. (Andra)

    Am plecat spre casă. Inima îmi bate și mă încearcă un sentiment straniu de bucurie și entuziasm. Dacă o să fiu admisă voi fi cel mai fericit om din lume. 

....

    ,,O să pleci, Dy. O să pleci pentru că nimic nu te leagă de noi... Nimic nu te leagă de noi... Nimic nu te leagă de noi''. Cuvintele lui încă îmi răsună în cap. Nu pot face nimic ca să scap de ele. Cred că nu mă leagă nimic de el la fel cum nimic nu mă leagă nici de Dan... Poate de asta a renunțat la mine... 

    De ce este atât de greu să treci peste despărțirea de persoanele dragi? Gândul că în casa asta am avut primul sărut cu Dan și că aici mi-am petrecut cele mai frumoase clipe mă macină, pentru că nimic din ceea ce simt acum nu mai e frumos, ci doar dureros.