Adâncul poveștii mele

#25

    Apoi Daniel înghite în sec și zice:

    —Nu știu de ce te-am urmărit exact pe tine ... Pur și simplu am decis că trebuie să fac asta. Eram curios unde pleci îmbrăcată atât de frumos... (Daniel)

    —Ok, înțeleg... Și apropo, mersi că m-ai scos din belea. (Andra)

    —Bine. Încearcă totuși să uiți ce s-a întâmplat azi. Acum plecăm acasă și torul va reveni la normal. (Daniel)

    Este foarte serios și nu pare a fi în apele lui.

    —Ce ai? (Andra)

    —Nimic. (Dan)

    Mi-a răspuns cu un aer și mai serios.

    —Dan... Te rog, spune-mi... Ce ai? Nu îmi place să te văd atât de serios. Parcă nu ai fi tu, plus că mai ești și trist... Tu mereu zâmbești și acum nu sunt obișnuită să te văd așa. (Andra)

    —Nu e nimic, sincer... N-am nimic. (Danie)

    Observ că din încordat devine super încordat.

    Doamne ce tare aș vrea în acest moment să-i pot intra în cap și să-i citesc gândurile ca să văd ce a pățit. El mereu mi-a zis că trebuie să zâmbesc, dar acum singur nu poate face asta.

    —Dan, te rog, fă-o pentru mine... Doar zâmbește, ca să știu că totul e în regulă. (Andra)

    Daniel a schițat un zâmbet fals, însă nu am vrut să mai pun paie pe foc, pentru că știu că atunci când am vreo problemă îmi e greu să zâmbesc, și cred că la fel se simte și el.

    Am intrat în casă și am plecat în camera mea. M-am dezbrăcat de rochie și am pus pe umeraș apoi m-am lăsat să cad pe pat ca să-mi înnăbuș lacrimile în pace.

Daniel POV

    Trec pe coridor și o aud... Plânge. Îmi este milă de ea dar nu am ce-i face dacă s-a îndrăgostit de un idiot fără inimă... O să văd dacă o pot calma dar nu prea cred că-mi stă în puteri să fac asta...

    Bat la ușă și intru fără a mai aștepta un răspuns.

    —Ești bine? Normal că nu ești, de ce mai întreb asta?! (Daniel)

    —Eu sunt vinovată că mă îndrăgostesc ca o proastă de cine nu trebuie... Mereu ajung să iubesc pe cineva cu care nu pot fi. (Andra)

    —Mda... Și eu mă gândesc des la asta. (Dan)

    —Ție tot îți place de cineva cu care nu poți fi? (Andra)

    Întrebarea ei m-a pus într-o situație dificilă.

    —Nu, am........ Nu contează ce mi se întâmplă mie. Singurul lucru pe care-l vreau este să nu te mai văd plângând. (Dan)

    —Ce-ți pasă ție!? Oricum tu nu știi cum mă simt eu în acest moment. (Andra)

    —Ah, nici nu știi cât îmi pasă. Cum să nu-mi pese, doar tu ești ... sora mea, într-un fel. (Dan)

    —Da, ai dreptate... Sora ta. (Andra)

    Îmi pare rău de Andra. Nu vreau s-o vad așa.

    M-am așezat pe pat lângă ea și am îmbrățișat-o. O țin strâns lângă mine și o mângâi pe spate. Peste un timp a adormit.