Adâncul poveștii mele

#66

    În timpul în care am mai rămas la spital cu Cabbie nu am făcut aproape nimic. A fost pură plictiseală... Doar am stat și ne-am uitat pe pereții albi ai camerei.

    M-am mai plimbat puțin după ce am plecat de la spital. Toate cuplurile astea care stau pe bănci m-au făcut să-mi aduc aminte de Dan.

    Mi-am deschis telefonul și am vrut să îl sun însă mi-am dat seama că nu va răspunde, așa că am plecat la cel mai apropiat magazin de unde mi-am luat un număr nou. După ce am introdus numărul în telefon am apăsat pe ,,sună". Am așteptat puțin ca să răspundă și exact când orice speranță a dispărut, el a răspuns.

    —Alo. (Dan)

    Glasul lui m-a făcut să-mi pierd cumpătul. Mi-a fost foarte dor să îl aud. Nu am zis nimic din frica că el își va da seama cine sunt.

    —Alo. Cine a sunat? (Dan)

    Din nou am tăcut. Nu mă pot da de gol astfel.

    —Bine, dacă nu ai de gând să-mi răspunzi, îți închid. (Dan)

    Am tăcut iar el a făcut exact cum a zis. Faptul că i-am auzt glasul m-a șocat extrem și mi-a stârnit multe amintiri.

    Am vrut să-l sun din nou dar îmi era frică că va bloca acest număr și voi fi nevoită să-mi iau altul.

    Mi-am pus vechiul număr în telefon și am pornit spre casă...

...

    Bate cineva la mine la ușă.

    —Intră. (Andra)

    Ușa se deschide și de după ea se ivește tata.

    —Hei, mă gândeam că poate ai vrea să petreci puțin timp cu bătrânul tău tată... Mi-a fost dor să stau cu tine și știu că în ultima vreme te cam neglijez dar am fost foarte ocupat la serviciu... (Tata)

    —Sigur! Vin-o, ia loc aici lângă mine. (Andra)

    Tata a intrat și s-a așezat pe pat.

    —Cum mai merg lucrurile la tine? (Tata)

    —Normal... Mâine am examen la mate. (Andra)

    —Și ești pregătită? (Tata)

    —Da. Știu destul de bine materia și nu mă tem câtuși de puțin că o să pic. (Andra)

    —Așa te vreau, fata mea! (Tata)

    A privit apoi în pământ și a deschis gura vrând să spună ceva însă a ezitat.

    —Ce e? S-a întâmplat cumva ceva? (Andra)

    —Nu mai ai vești de la Elena? (Tata)

    —Nu. Încă îl caută pe Dan. Presupun că acum hoinărește prin Canada... Sau o fi în Bulgaria? Nu am nici cea mai vagă idee pe unde e. Dar îmi e dor de ea. (Andra)

    —Da, și mie la fel. (Tata)

    —Și de Dan mi-e extrem de dor. Îi simt lipsa. (Andra)

    —Cu toții o simțim. (Tata)

    —Nu prea o văd pe mama făcându-și griji în privința lui... (Andra)

    —Ea.... Nu e în apele ei. Încă mai merge la psiholog, dar mă tem că nu o ajută cu nimic, și de aceea am înscris-o la câteva ședințe cu un psihiatru foarte bun. (Tata)

    —Mmmm... (Andra)

    —Te superi dacă îți pun o întrebare , așa, ca de la tată la fiică? (Tata)

    —Sigur că nu. Întreabă orice. (Andra)

    —Între tine și Dan a fost ceva mai mult decât o simplă iubire frățească, nu? (Tata)

    Obrajii mi s-au îmbujorat și inima a început să bată mai tare. Tata a zâmbit.

    —Am știut eu... (Tata)

    —Poftim? Știai? (Andra)

    —Sigur că da. Am studiat comportamentul tinerilor și știu cum se poartă doi tineri îndrăgostiți... Dar nu te teme, nu o să spun nimic. Aprob ceea ce e între voi, sau mă rog, era.... (Tata)