Adâncul poveștii mele

#10

    Merg liniștită pe holul școlii... Nu mai este nici un elev sau profesor aici, sunt sigură de asta pentru că umblu pe coridoarele pustii de vreo 40 de minute deja.

    Mă îndreptam spre ușa de la ieșire dorind să o deschid, dar se pare că ea nu prea vrea asta.

    Sunt cam speriată și poate că am lăsat câteva lacrimi sa-mi alunece pe obraz. Deodată aud pași, dar nu simpli. Niște pași care răsună tare și de pretutindeni.

    Cine poate fiii?!?!!!!?!!

    Se aud din ce în ce mai tare iar eu încep să mă panichez. Două mâini se lasă pe talia mea și o voce necunoscută îmii zice să fug cât mai repede cu putință.

    O umbră se îndreptă spre mine și am început să fug mai repede pe holurile școlii. Pașii se auzeau tot mai Tare și dădeau impresia că sunt din ce în ce mai aproape, răsunând de peste tot. Umbra era mai clara și se înțelegea silueta unei fete, care nu îmi pare a fi cunoscută...

   Fata vine spre mine și începe a urla

   —E iubitul meu, ai înțeles ratato? Nu ai să mi-l furi, știu că asta vrei dar nu vei izbuti!!!! E al meu, ai auzit?!?!!? Mark! Al meuuuuu!!!!!!!!!

    —Ce ai pățit!??!! (Mama)

    —Poftim?? (Andra)

    Era mama, stătea in fața mea și mă privea puțin speriată dar și foarte confuză.

    —Ce-ți veni să țipi așa la mine? (Andra)

    —A, mai bine te lăsam în coșmarul tău? Bine de știut. Data viitoare o să te las să visezi în continuare dar. (Mama)

    —Stai ce? A fost doar un vis? Huh, ce bine! (Andra)

    —Ce se petrece aici? (Elena)

    Tocmai ce a intrat și ea la fel de confuză.

    —Păi, Andra a avut un coșmar... (Mama)

    Elena intra și se așează pe pat lângă mine, luându-mă de mână.

    —Ce fac fetele mele? (Tata)

    A intrat tocmai ce și el în cameră.

    —Hei! E camera mea, nu sufragerie! Puțină intimitate vă rog! (Andra)

    Au plecat doar părinții, Elena rămânând la locul ei.

    —Ceva se întâmplă cu tine... Dar nu știu mai exact ce, sau mai bine zis de ce. E chiar ciudat. (Elena)

    —De ce spui asta? A fost doar un coșmar. Tuturor li se întâmplă să aibă așa ceva măcar o dată în viață... (Andra)

    —Doar un coșmar zici? De aia îl strigai astă noapte prin somn pe Mark? (Elena)

    —Ce? Cine e ăsta și ce puteam să visez legat de el dacă nici nu îl cunosc? (Andra)

    —Păi, îi ziceai să te aștepte, încercai să-l convingi că nu l-ai mințit și nu ai fi meritat să fii mințită, apoi țipai la nu știu cine că nu ai de gând să îi furi iubitul, mai departe nu am înțeles ce ai zis. Dar un lucru e sigur, erai cam prea adâncita in vis. Știi, atunci când ești îngrijorată de ceva și te gândești mereu la asta, e posibil să și visezi. Nu crezi că ar fi cazul să îmi zici și mie cine e Mark și ce legătură ai tu cu el? (Elena)

    —Legătură? Nu știu nici un Mark, darămite să mai am și vreo legătură cu el. (Andra)

    —Da, sigur.. (Lena)

    Avea un ton ce-i evidenția tot sarcasmul.

    —Dar sincer îți zic că nu știu! (Andra)

    Pentru prima dată m-a enervat întratât încât să strig.