Adâncul poveștii mele

#68

    ,,Îmi pare rău Andra. Nu mă întorc acasă. "

    Am vrut să-i scriu că nu sunt Andra și că el s-a încurcat... Însă mi-a blocat deja numărul.

...

     Aseară am mai încercat de câteva ori să îl sun dar nu mi-a deblocat numărul încă.

    Iau telefonul și mai vreau să fac o încercare însă exact în acest moment îmi sună Cabbie.

Conversatie telefonică:

    —Andra, ești ocupată? (Cabbie)

    —Nu, stăteam în pat. S-a întâmplat ceva? (Andra)

    —Da. Poți veni te rog cât mai repede la spital? (Cabbie)

    —De ce? Ce s-a întâmplat? (Andra)

    —Îmi pare rău, nu pot vorbi acum. Doar vin-o te rog repede. (Cabbie)

    —Sigur. (Andra)

End Call

    Mi-am luat repede o pereche de pantaloni scurți negri și o cămasă largă și am pornit în fugă spre spital. Oare ce se întâmplă cu Cabbie? Dacă e ceva grav?

    Ajung și abia de-mi mai pot trage aer. Intru la Cabbie în cameră și mă uit prin jur să văd ce s-a întâmplat, însă totul pare cât se poate de normal.

    —Ce s-a întâmplat? (Andra)

    —Nimic... Doar am vrut să-ți demonstrez că defapt ții la mine. (Cabbie)

    —Păi da... Ca la un prieten. Am crezut că ești pe moarte sau ceva. Chiar mă gândeam să mă bucur nițel. (Andra)

    —Aha, de aia ai ajuns aici într-o suflare. (Cabbie)

    Îi urăsc privirea asta atotștiutoare. S-a ridicat de pe pat și a venit spre mine, fără să-și părăsească privirea. M-a prins de mână exact când eram gata să plec, m-a tras brusc la pieptul său și a vrut să mă sărute. I-am lipit însă o palmă peste față și apoi am început să mă bâlbâi pentru că alt ceva nu știam să fac.

    L-am apăsat pe umeri ca să se așeze pe pat după asta am inventat o scuză ca să plec cât mai repede.

    Mă simt vinovată că am lovit un tip care și așa e în spital și are problemele sale, dar a căutat-o cu lumânarea și a primit-o!