Am intrat în casă urmată de Dan. Am foarte multe emoții și inima îmi bate cu o viteză nemaipomenită, și toate astea datorită faptului că l-am găsit pe Dan.
Mi-am scos telefonul din buzunar și am format numărul Elenei. În camera unde mă aflu s-a auzit sunetul unui telefon. Melodia venea de sub o pernă de pe canapea. Am ridicat-o și sub ea am găsit telefonul surorii mele.
M-am îndreptat cu telefonul Elenei in mână spre living unde era Dan.
-Ce-i ăsta? (Andra)
El a privit câteva momente telefonul apoi privirea i-a căzut pe o carte ce era aruncată la întâmplare pe masă.
-M-a găsit acum 2 zile. Nu a mai reușit să te sune. Zicea că arde de nerăbdare să te anunțe însă nu a avut destul de mult timp. (Dan)
-Ei bine, fie ce-o fi. Atâta timp cât toți sunt bine sunt fericită. Mai ales acum când știu că v-am găsit pe ambii. (Andra)
Dan nu a zis nimic. Nici măcar nu s-a uitat spre mine.
-Tu nu te bucuri de prezența mea, nu-i așa? Tu, de fapt, nu ai fi vrut ca eu să mă aflu aici, nu? (Andra)
Și-a ridicat privirea spre mine și m-a privit,
-Sigur că mă bucur de faptul că ești aici. Și mie mi-a fost dor, dar a trebuit să plec, crede-mă. Nu o lua personal. Nu e din cauza ta. (Dan)
-Da? Atunci de ce mi-ai scris în mesajul ăla că nu ai de gând să te întorci acasă? (Andra)
-Pentru că chiar nu am de gând să fac asta. (Dan)
-Atunci rămâ și eu cu tine. V-om trăi împreună, așa cum ne-am dorit mereu, și Elena va fi cu noi. (Andra)
-Nu. (Dan)
-Poftim? (Andra)
-Am zis nu. (Dan)
-Dar... (Andra)
-Nici un dar. Mâine pleci acasă. Te-am luat de lângă idioții ăia doar pentru că știu de undeva povestea Clarissei. Tu însă nu o să rămâi cu noi. (Dan)
-,,Noi''? Deci Elena rămâne. (Andra)
Dan nu a mai zis nimic. Am priceput totul. Ochii mi s-au înlăcrimat și simțeam că îmi pierd abilitatea de a mă ține în picioare.
-De cât timp te-a găsit? (Andra)
-4 săptămâni. (Dan)
L-am privit cu ură și el a simțit asta. În ochi i-a apărut o notă de îngrijorare dar mie totul mi-a fost clar.
-O iubești, nu-i așa? Ea mi-a luat locul, nu? Acum ea e micuța ta. (Andra)
-Andra, nu e ceea ce crezi tu. (Dan)
Deodată se aude ușa de la intrare deschizându-se apoi glasul Elenei se face auzit în hol.
-Sunt acasă. Hei, tu unde ești? (Lena)
Îi aud pașii apropiindu-se de camera unde ne aflăm noi. Când mă vede încremenește pe loc.
-Andra? Cum ai ajuns aici? Doamne! Mi-a fost foarte dor de tine! (Elena)
A vrut să vină și să mă îmbrățișeze însă m-am dat la o parte. Nu vreau să mai am vreo legătura cu ea. Nu o mai recunosc.
-Andra, s-a întâmplat ceva? (Lena)
-Doamne cât de falsă poți fi. Și eu care te mai numeam soră și speram ca în orice clipă să-mi sune telefonul și pe ecran să fie numărul tău... Și știi de ce? Pentru că aveam încredere că o să-l găsești pe Dan și o să mă anunți și pe mine. Dar în loc de asta tu ai tot continuat jocul tău murdar și mi-ai luat locul. Eu însă știi ce-am făcut în tot acest timp? Mi-am pierdut mințile din cauza durerii. Pentru că vă pierdusem pe ambii, însă vouă de fapt vă era foarte bine împreună. Mulțumesc mult amândurora. (Andra)
Lacrimile au început să-mi șiroiască pe obraji și am simțit că nu mai rezist.
-Andra, te rog să te liniștești. (Dan)
-Să mă liniștesc?!? Să mă liniștesc?!?!? Tu știi cât de greu mi-a fost să mă obișnuiesc să trăiesc fără tine? Să nu-ți mai urez noapte bună în fiecare seară înainte să adorm? Să nu te mai regăsesc în mine? Să fiu indiferentă și să mă strădui să nu-mi ridic privirea de fiecare dată când îți auzeam numele? Tu însă ai apărut din nou în viața mea și m-ai lovit din nou acolo unde doare, și mai apoi m-ai făcut să înțeleg a nu știu câta oară că nu însemn nimic pentru tine. Acum îmi spui să mă liniștesc? Să te duci naibii! (Dan)
