Adâncul poveștii mele

#59

    Nu l-aș fi crezut pe cuvânt dacă nu l-aș fi văzut în următoarele 2 ore împachetându-și lucrurile. Chiar și tata a încercat să-l facă să rămână, i-a spus că face parte din familie.... Dar nimic. Cred că l-am pierdut.

    A plecat acum jumătate de oră, însă mi-a zis că nu s-a sfârșit. Nu s-a sfârșit ce?

    Elena nu e acasă iar mama e prea nebună ca să vreau să vorbesc cu ea, plus e vina ei că Dan a plecat deci nu pot plânge în poala ei.

    Am de gând să vorbesc cu el mâine la școală... Poate îl fac să se întoarcă. Nici măcar nu știu unde a plecat sau dacă are unde să stea. Îmi pare foarte rau pentru prostiile pe care le face mama dar nu pot schimba cu nimic lucrurile.

    Că tot votbim de ea, stă chiar acum în cadrul ușii camerei mele și îmi cere să vorbim.

    —Nu am ce discuta cu tine. (Andra)

    —Dar, trebuie să înțelegi că totul e spre binele nostru! O să vezi! Vei avea tot ce vrei. O casă mai mare, o familie mai unită, un băiat care te iubește... (Mama)

    —Vrei să zici că banii ne-ar uni familia? Te înșeli foarte mult! Nu știu ce se întâmplă cu tine. Parcă nu ai fi tu... (Andra)

    —Nu mai vreau să ascult nimic. Cabbie vine la noi într-o oră. Îmbracă-te frumos, ve-ți ieși puțin la aer. (Mama)

    —Dar pot ieși la aer și fără el! (Andra)

    —Sunt mama ta! Trebuie să mă asculți! (Mama)

    A ieșit din cameră trântind ușa.

    Ora aceasta a trecut mai repede decât mă așteptam și Cabbie era deja la ușa de la intrare.

    —Ooo, Alex! Bună! (Cabbie)

    —Alex? Eu nu sunt Alex! Mă numesc Andra!

    —Hai nu mai fi așa înțepată. Îmi place mai mult cum sună Alex. (Cabbie)

    —Nimeni nu ți-a cerut părerea, să știi. (Andra)

    —Las-o așa. Am venit aici ca să îți fac o propunere. (Cabbie)

    S-a lăsat să cadă într-un genunchi și a scos din buzunar o cutie îmbrăcată în catifea roșie, în interiorul căreia stătea un inel auriu cu o un fluturaș de cristal pe el.

    —Alexandra Jonson, vrei să fii soția mea? (Cabbie)