Capitolul 37 - Teoretic ultima zi
A iesit nervos din spital, trantind majoritatea usilor pe care a intrat. Un alt semn ce indica nervozitatea crescuta a lui Harry era ca isi trecea mana prin par din minut in minut. Lacrimile i se adunasera in colturile ochilor, iar pasii sai grabiti si apasati ma speriau acum. Seriozitatea de care dadea dovada acum era infricosatoare. Parea asa de dur si nemilos, insa in adancul sufletului stiu ca era devastat.
M-am dus langa el, trecandu-mi usor mana pe obrazul sau. Am zambit incet cand i-am vazut colturile gurii ridicandu-i-se involuntar, ceea ce inseamna ca simtise ceva.
S-a urcat rapid in masina, apoi a trantit portiera. E ciudat sa spun asta, dar am trecut intr-un fel ciudat prin masina sa, si m-am asezat si eu pe locul din fata. Totul era la nivel mintal, dar pareau atat de reale toate astea.
- Alice, de ce nu esti aici? De ce nu esti langa mine?
Vorbele lui m-au durut intr-un oarecare fel. Are dreptate. Puteam acum sa fiu langa el, fara sa mai existe toata incurcatura aceasta, asta daca ii spuneam de la inceput ce simteam cu adevarat pentru el. Stiu ca in tot acest timp m-am mintit pe mine, era imposibil sa nu-l mai iubesc. Insa mintea mea a refuzat atat de categoric minciuna aceasta, incat am ajuns aici.
As vrea sa ii raspund acum. Sa ii spun ca sunt chiar aici, in dreapta sa, si sa ma aplec spre fata sa angelica si sa il sarut. As vrea sa fie totul ca la inceput, sa nu fi intrat Ailyn intre noi, sa nu se fi intamplat nimic din toate aceste lucruri rele. Oh, cat as vrea asta...
- Sunt, am raspuns trista, stiind ca nu ma va auzi niciodata.
A oprit masina in fata casei lui, si cu o viteza cutremuratoare s-a dat jos si a incuiat-o. S-a dus apoi direct spre usa din fata casei, si a intrat, izbind usa in urma lui. Am intrat si eu, uitandu-ma la tristetea din ochii lui ce ma topea pe interior. Acest inger nu merita atata suferinta. Mi-am strans ochii spuarata, si l-am urmat pana in camera ce parea a fi dormitorul sau. Fara sa se mai descalte sau dezbrace, s-a aruncat in pat. M-am asezat pe un scaun, privindu-i trasaturile perfecte. Somnul il fura usor, insa nu parea sa cada intr-un vis asa de linistit. M-am ridicat, si m-am asezat in pat, langa el. I-am mangaiat usor obrazul, apoi l-am luat in brate.
***
A trecut aproape o luna de cand sunt in coma, iar medicii nu-mi mai dau nicio sansa, asa ca maine urmeaza sa mor, atunci cand ma vor deconecta de la aparatele ce ma tin in viata. Asta este tot ce am reusit sa aud dintr-o discutie intre doi doctori ce se aflau pe hol. Desi m-am refacut complet dupa accident, corpul meu pare ca nu vrea sa se trezeasca. Harry este de zile intregi aici, si nici nu mai stiu cand a fost ultima data acasa sa doarma sau sa manance.
Sta zi si noapte pe acea banca si asteapta o minune. Pare adanc afundat in gandurile sale acum, si in niciun caz nelinistit, ceea ce inseamna ca doctorii nu i-au spus inca ce ma asteapta. Mi-e greu sa accept ideea ca voi pleca de pe acest pamant, insa mi-e si mai greu sa ma gandesc cum va reactiona Harry.
Pe Noah nu l-am mai vazut inca din ziua in care i-am facut o vizita acasa, si cred ca daca ma voi mai trezi vreodata din acest somn profund il voi privi de fiecare data cu o ura neconditionata. E imposibil de crezut cat de usor te poate lasa o persoana atat de draga in momentele cele mai grele ale vietii. Toata lumea mi-a fost alaturi pana acum. Prietenele mele, prietenii lui Harry i-au fost si ei aproape, iar parintii mei au fost si ei aici. Ba chiar, mamei i s-a facut rau cand m-a vazut si a avut nevoie de ingrijiri medicale.
De zile intregi ma gandesc ce se mai intampla cu copilul meu. Sper din tot sufletul sa fie bine. Si chiar daca tatal sau este acel monstru, nu ma gandesc nicio clipa sa il avortez. El nu are nicio vina si vreau sa il cresc ca pe un copil normal, si sa ii acord toata iubirea ce i se cuvine.
- Ce?! am auzit un tipat de pe hol. Tipatul nervos al lui Harry..
Mi-am strans ochii exasperata, stiind furtuna ce avea sa se dezlantuie.
- Medicina a evoluat atat de mult in ultimul timp, iar voi imi spuneti ca nu puteti sa o salvati dupa un accident?!
- Ne pare rau, domnule Styles, dar ma tem ca nu mai putem face nimic. Domnisoara Benwood este in coma de mai bine de cateva saptamani, si desi corpul ei s-a vindecat complet tot nu se trezeste.
- Atunci faceti ceva! Treziti-o! Harry parea de-a dreptul disperat si vedeam frica din vocea sa.
- Cred ca ar fi mai bine sa va duceti acasa si sa va calmati, spuse doctorul.
Harry rase sarcastic, apoi se intoarse cu fata spre salonul meu.
A intrat, venind direct spre mine; sau fosta eu... Isi trase scaunul aproape de pat, si isi aseza mana pe obrazul meu, incepand sa il mangaie.
- Alice, te rog, trezeste-te! spuse si imi saruta obrazul. - Te rog...
Ofta adanc, apoi se ridica si pleca.
Atat? Harry chiar se da batut?! Nu, nu se poate. Trebuie sa lupte pentru viata mea. Trebuie sa ma apere. Eu...Eu sunt distrusa fara el...
- Harry fa ceva! am tipat. Dar stiu ca nu ma va auzi...
Ii voi intra in minte. Asta e ce mi-a ramas de facut. Voi vedea ce gandeste.
Am inchis ochii, si iata-ma acolo.
Totul e negru. Un negru atat de patrunzator incat ma sperie. Oare asa or fi toate mintile? Poate ca acum nu gandeste nimic. Dar tot presimt ca urmeaza sa se intample ceva. Ceva rau...
- Harry? am spus nesigura.
Am auzit doar un ras euforic, apoi am iesit din mintea lui.
- Harry! am inceput sa tip cand l-am vazut.
Era intr-un colt al dormitorului sau, avand in mana o sticla de bautura, iar in cealalta niste pastile.
- Ce faci? am intrebat nesigura.
Am impietrit cand mi-am dat seama ce avea defapt in mana. Harry vroia sa se sinucida...
- Hah! Ce rost are viata pe acest pamant fara tine? Tu mori, inima mea moare. Inima mea moare, eu mor. Alice, vin dupa tine oriunde te-ai duce! Am stat prea mult in lipsa ta.
Stiu ca vorbea singur. Insa parea atat de mult ca mi se adresa de parca as fi fost aici. Si mi-as fi dorit mai mult ca orice sa fiu acum si aici, cu el.
Trebuie sa il opresc cumva.
Se uita atent la otrava din mana sa, apoi le duse spre gura.
- Harry, nu! am tipat speriata.
- Harry, te rog! Harry!
Tipam disperata, sperand ca se va opri.
Cand pastilele acelea i-au atins buzele, am oftat exasperata. De ce nu pot fantomele sau ce-oi fi eu sa planga? As fi facut-o de multe ori pana acum.
- Harry... l-am strigat inca o data. - Te rog, nu o face... am continuat cu vocea stinsa.
Buzele i s-au intredeschis, iar eu mi-am lasat capul in jos.
Am stat cateva secunde asa, pana cand l-am auzit oftand. Mi-am ridicat capul speriata, iar un mic zambet mi s-a intins in coltul gurii.
- Nu ai facut-o... am zis incet.
- Tu ai facut asta? Esti aici, Alice? a intrebat trist, cu coatele pe genunchi.
- Da, Harry...
A pufnit enervat, apoi a spus:
- Sper sa fii. Dar totusi am impresia ca vorbesc singur.. Voi veni maine de dimineata la spital..
______________________________
Stiu ca sunteti satule de scuzele mele pentru ca va fac sa asteptati atat, dar de data asta recunosc ca am cam intrecut masura.
Vreau sa va anunt ca prietena mea cartofiprajiti a vorbit cu unele dintre voi, si din cate am inteles vreti sa organizati un meeting cu mine. Cele care sunt interesate si nu au aflat nimic despre asta, sau care pur si simplu vor sa mai afle cate ceva despre mine de la ea, imi pot trimite un mesaj pe privat. In orice caz, as fi chiar bucurosa sa mai vorbesc cu voi.
Kisses:*
Hazz.