Niciodată și pentru totdeauna

29. Cu Axer

29. Cu Axer

Axer întoarce mașina pe o stradă mai puțin circulată, privindu-mă încă critic. Am simțit înțepătura vorbelor lui și îi dau dreptate; însă mândria nu m-ar lăsa să spun asta cu voce tare. Continui să îl mint pe Nicholas pentru că adevărul ne-ar arunca de pe drumul pe care suntem acum și nu l-am mai găsi vreodată, iar eu nici sunt pregătită. Mă încăpățânez să mă alătur pe deplin lumii lui pentru că nu pot renunța la a mea. Nu pot renunța cu totul la ceea ce știu că trebuie și ar fi corect să fac; să mă retrag, de exemplu. Aș putea dispărea din viața lui înainte de a fi prea târziu sau mândria mea prea șifonată, dar nu o fac din același egoism.

— Nu trebuie să fii răutăcios doar pentru că sentimentele mele nu sunt împărtășite, Axer.

Îmi dau ochii peste cap ca dovadă a repulsiei.

— Nu are nimic de a face, Chiara. Ești o mincinoasă, o ipocrită și o egoistă!

— Și atunci, ridic tonul, răsucindu-mă în scaun, ce naiba îți place la mine?

Îi văd maxilarul zvâcnind din cauză că strânge din dinți. Aterizez înapoi în scaun, simțind cum spațiul din mașină devine mult mai neîncăpător acum că privirea lui mă arde din nou. Intensitatea sentimentelor din irișii lui îmi usucă gura și îmi face inima să bată din ce în ce mai puțin.

— Și unde naiba ai plecat după înmormântarea tatei? Ai dispărut pur și simplu, iar acum vii să îmi spui că mă placi, după atâția ani? Puteai să o faci atunci, Axer. Puteai să o faci oricând, numai nu acum, când sunt cu prietenul tău!

Îl văd retrăgându-se ușor pe terenul lui, abordând din nou expresia lui veșnic ironică.

— Mi-a plătit studiile, așa că m-am dus să studiez mecanica.

— Ți-a plătit studiile, repet uimită, cu ce bani?

— Cu cei pe care îi economisea pentru educația ta. De asta vreau să vă ajut cu datoriile, înțelegi? Vă datorez asta!

Îmi strâng mâinile în pumn, simțind cum trecutul capătă o altă formă. Da, prezentul influențează viitorul, dar poate face asta și cu trecutul? Liniștea pe care am sădit-o a încolțit amețitor de repede, însă roadele nu sunt decât o adunătură de zgomote care se contopesc copleșitor. O parte din inimă mi se ciocnește de zidul pe care îl pun cu mintea între mine și Axer, detașându-mă cu forța de o poveste pe care nu vreau să o duc la capăt.

— Ia legătura cu mama, Axer. Fă ce ai de făcut și lasă-mi familia în pace. Lasă-mă pe mine în pace!

— S-a-nțeles, șefa!

Zâmbetul răutăcios care ia amploare pe fața lui îmi închide gura, iar cuvintele se risipesc înainte să se formeze. Zidul dintre mine și Axer se înalță glorios, mai impunător și impenetrabil decât niciodată. Exact așa cum trebuie.

•°•°•

Nicholas este în fața cortului, cu o lanternă în mână și o expresie îngrijorată pe chip. Pot vedea de la intrarea pe plajă modul în care clipește mărunt, neștiind ce să facă mai departe. Îmi adâncesc mâinile în buzunare și inspir adânc, făcându-mi curaj să înaintez. Groaza de pe chip îi dispare când mă vede și se apropie grăbit de mine, fixând fasciculul de lumină pe mine.

— Chiara, tu ești?

— Mă orbești, Nicholas!

Mutând lumina în partea dreaptă, continuă să înainteze până brațele lui sunt strâns înfășurate în jurul meu. Rămân cu mâinile pe umerii lui, privind cortul băieților și suspinând în gât. O, nu. Nu pot uita atât de ușor imprudența lui și faptul că îi oferă droguri Luanei de parcă nu ar fi prieteni. Nu am avut foarte multe relații și nu sunt atât de strânse, însă un lucru îl știu foarte bine. Integritatea înainte de orice.