Niciodată și pentru totdeauna

9. Nu sunt de la Nick

9. Nu sunt de la Nick

Sunt prea nervoasă ca să mă trezesc la șapte, așa că bâjbâi după telefon, în timp ce îmi ascund capul sub pernă. Doar o minune face să nimeresc ecranul telefonului și sunetul enervant să înceteze.

Încă cinci minute, îmi spun optimistă și închid ochii, primind căldura sfânta a pernelor. Sunt prea obosită ca să dau piept în piept cu viața și după seara trecută, care mi s-a părut ridicol de lungă, nici nu sunt pregătită să o fac.

Îmi este foarte bine în etapa dintre somn și nesomn. Etapa înșelătoare care face ca cinci minute să treacă într-o fracțiune, iar două ore să treacă în cele cinci minute în care am ținut ochii închiși.

Îngrozită, apuc telefonul de pe noptieră și privesc lung ecranul care arată puțin trecut de ora nouă.

Sar din pat și mă duc să fac un duș rapid. Sincer, încă am impresia că miros a whisky și a Nicholas, iar dacă Cindy știe cum miroase el – și sunt mari șansele să știe –, am pus-o. Ies în trei minute din cabina de duș și mă îmbrac pe repede înainte. Am impresia că lumea a înghețat doar ca eu să îmi fac treburile înainte de a intra în belele și mai mari.

Ceea ce e imposibil. Am întârziat la muncă, nu i-am dus pe băieți la cursul de pregătire din vacanța de vară și Leyla a ajuns după mine acasă, dar asta nu mă împiedică să mă înființez în fața ușii ei după ce mă termin de îmbrăcat și să bat cu putere, spunându-mi că dacă nu va fi drăguță cu mine în această dimineață, lucrurile se vor sfârși prost. Foaarte prost.

— Ce naiba vrei, Chiara? Dorm!

— Trebuie să îi duci pe băieți la școală, îi spun când intru în cameră, căutând-o cu privirea.

Își dă masca roz de pe ochi, arcuindu-și o sprânceană. Îmi reprim cu greu dorința de a-i trage una în moaca și forțez un zâmbet crispat. Sprijinită de tocul ușii, dau o raită cu privirea prin jur. Dar știu cine e prințesa casei! Am uitat de tapetul roz pe care tata l-a pus pe pereți cu trei luni înainte să plece în armată, de măsuța de machiaj din lemn de mahon și de toate obiectele care fac camera Leylei să fie un mic palat. În comparație cu camera ei, a mea este spălăcită și fără personalitate.

— Ce să fac? Se încruntă. Ce parte din dorm nu înțelegi? Nu e vina mea că ai venit acasă beată criță și ai dormit precum cârtița, nu îți fac treburile.

— Leyla! Țip și mă aplec în față. Ce naiba e în neregulă cu tine?

— Nu vreau să îți fac treaba, își dă ochii peste cap, făcând să mă înfurii. AJ mi-a spus că miroseai a whisky și că ai urlat cu capul în pernă. Nu-mi pasă ce faci când ieși, dar fii responsabilă.

Oftez, rămânând lipită de tocul ușii. Așa știu sigur că nu o să o ucid, deși felul în care își prinde masca și intenționează să și-o tragă pe ochi mă face să clipesc nervos dintr-un ochi.

— Oricum, o aud spunând cu capul înapoi pe pernă. Băieții au plecat de mult.

— I-ai lăsat să plece singuri?

— Normal, au opt ani, își pot purta singuri de griji.

Pufăi pe nări și caut cea mai ușoară metodă cu care să mă răzbun. Fac ochii mari când văd paharul imens cu lapte de pe noptiera Leylei, un zâmbet imens așezându-se la loc de cinste pe fața mea când mă apropii în pași silențioși de capătul patului. O privesc nervoasă în timp ce iau paharul și îi analizez buzele pline și bombate acoperite de părul negru. Are o podoabă capilară care ar valora milioane dacă ar fi detașabilă. Și chiar atunci, între admirația mea prefăcută și toate sentimentele de nervozitate, vărs laptele pe capul ei, părul lipindu-se de obraji și de pomeții înalți. Țipătul ei mă face să râd și o tai în viteză pe ușă, simțind cum tot negativismul se evaporă rapid.