Niciodată și pentru totdeauna

26. Mulțumesc că mi-ai spus

26. Mulțumesc că mi-ai spus

Un zâmbet mic îi răsare pe buze și așază cafeaua în dreptul tăvii cu prăjituri, rotind-o ușor ca să nu încurce mânerul accesul spre prăjiturile din colț. Îmi arcuiesc suspicioasă o sprânceană, înaintând și având grijă să îi fixez bănuitoare în timp ce mă apropii de brațul canapelei, acolo unde mă proptesc reticentă, cu mâinile suprapuse în poală. Nicholas nu face nimic altceva decât să îmi zâmbească, în timp ce mama ne privește pe rând.

— Spune ceva, Chiara. Vocea mamei este vizibil rușinată.

— Te-au externat, bolboresc confuză. De ce?

— Am semnat să ies mai devreme. Acum... Îmi face stânjenită semn spre Nicholas.

Aș râde, dacă gheața nu mi-ar atârna deasupra capului, gata să mă zdrobească. Îmi redresez zâmbetul crispat din privirea terifiant de emoționată a mamei, la chipul placid a lui Nicholas. Ceva îl amuză cu adevărat, altfel nu știu cum să explic acel zâmbet monumental. Îmi dreg glasul de fațadă și mă aplec puțin în față, părând curioasă:

— Ce cauți aici?

— Chiara! Vocea mamei s-a auzit, în mod sigur, de pe podul Brooklyn. Panica și groază dansează pe chipul ei oripilat, în vreme ce ochii ei mă străpung într-un semn de morală.

Nicholas chicotește, făcând un semn teatral cu mâna care informează că nu e mare chestie.

— Ești o gazdă excepțională, Chiara. Nu caut nimic în mod deosebit, însă le datorez fraților tăi o seară cu cortul pe Pier 4 Beach. Și, din câte discutam cu mama ta, o să vii în calitate de supravegheretoare. Sunt totuși un necunoscut.

— Aha, murmur nesigură.

Tonul oficial, poziția dreaptă și atitudinea lui mă fac să devin suspicioasă. Nu, absolut nimic nu trădează faptul că ar fi putut veni pentru mine. Când mama se răsucește spre mine, Nicholas îmi face scurt cu ochiul, lăsând zâmbetul să îi crească de câteva ori. Inima îmi bate mai tare și îmi transpiră palmele. Simt căldura care se adună în obrajii mei și mă rog să nu devin o sfeclă roșie sub privirea mamei mele. Sunt sigură că Nicholas m-a mai văzut intimidată până acum.

Și fix atunci, când sunt pe cale să încuviințez, panica mă cuprinde cu rapiditate.

Mama și Nicholas vorbesc, iar mama tinde să îl pomenească pe tata oricui.

Expir brusc tot aerul și simt cum culoarea îmi părăsește obrajii.

— Nu mi-ai spus cum au câștigat băieții această seară cu cortul. Mama se așază pe celălalt fotoliu și îi zâmbește slab lui Nicholas, vizibil jenată. Am avut un mic incident și – își ridică mâna în ghips – am pierdut multe informații.

— Nu este nicio problemă, Chiara a fost persoana de contact cât ați fost plecată.

Amândoi își răsucesc capetele spre mine.

— Doar că nu am apucat să îi spun că băieții au fost aleși câștigători. Nu a răspuns la telefon.

Mă încrunt, încercând să disting adevărul de minciună. Sunt foarte sigură că nu mi-am dat conștințământul pentru niciun concurs, iar băieții nu mi-au spus nimic.

— De aceea am ales să vin personal.

De la etaj se aude un bufnet și pe AJ urlând la mama.

Nicholas zâmbește nostalgic, în timp ce mama se fâstâcește vizibil.

— Ar trebui să le dau o mână de ajutor. Îmi face semn cu capul să rămân gazdă, iar asta mă face să schițez un zâmbet vinovat.

Mama se ridică și se scuză, trecând pe lângă mine ca o pană. Nu simt nicio clipă că a pășit prin dreptul meu. Mereu a fost elegantă și subtilă, iar asta mă face să mă întristez. Amintindu-mi cât de fragilă și plăpândă era, iar acum ține pe umeri toată greutatea de care tata s-a lepădat când a murit.