Niciodată și pentru totdeauna

12. Hannah

Notă! Nu am apucat să îi mulțumesc și public și să îi spun încă o dată că sunt recunoscătoare pentru titlul pe care m-a ajutat să i-l ofer lucrării acesteia ElaaPierce. Fără ajutorul tău cred că încă mai căutam și acum ceva. xx

Lectură plăcută tuturor!

12. Hannah

Nu știu când m-a ridicat Nicholas în brațe sau când m-a aruncat pe umărul lui, purtându-mă precum un sac cu cartofi, ținându-mi cămașa peste spate și reușind să îmi acopere fața cu ea. Îi văd tălpile umede pășind pe nisip și îmi imaginez că arată precum Zeus, cărândudu-mă și reușind să stea drept precum un munte. Sper doar să nu fie cocoșat, să gâfâie și să fie roșu în obraji, altfel s-a dus cu imaginea zeității de pe Pământ.

Mă lasă să ating nisipul abia când ajungem la mașină și mă ajută să mă strecor pe bancheta din spate pentru a evita să fiu fotografiată, în timp ce cămașa lui se comportă precum un turban veritabil cu perdele. Sunt nevoită să trag tivul într-o parte ca să îl pot privi cum îmi zâmbește crispat, speriat de posibila mea reacție.

Doar că nu știi în privința a ce. Sunt supărată pe paparazzi, dar nu m-am deranjat modul în care a gestionat situația. Dimpotrivă; să îi simt mâinile pe coapse a fost un lucru palpitant, iar reacția lui a fost foarte spontană.

Trebuie să verific spontaneitatea acestui gest cu un search pe Google, diseară. Fata unu, doi și trei ar face bine să fi avut continuu picioarele pe pământ!

Chiar și protejată de geamurile negre, am impresia că fața mea o să apară mâine pe prima pagină. Dacă nu cumva au de gând să facă ediția specială după-amiază, doar de dragul bârfei.

Văzând îngrijorarea de pe privirea lui Nicholas, las materialul să îmi acope din nou o porțiune însemnată din față și forțez și eu un zâmbet.

— Sunt la loc sigur, Nicky, fugi și adu-ți pantofii. Nu atunci în nisip cinci mii de dolari.

Râzând, se îndreaptă de spate, iar eu mă aplec puțin printre scaune, căutându-l cu privirea în cadrul portierei deschise.

— Ai putea să îmi aduci și hainele mele? Zâmbesc forțat. Dacă nu le-au luat pentru recunoașterea ADN, adaug.

— Cei cinci mii de dolari și hainele tale, notează în gând. Vrei și un calamar gătit, o pizza, ceva?

Mă las să cad cu spatele în spetează când închide ușa și îl urmăresc cum se îndreaptă spre locul în care mi-au rămas hainele. Blițurile se aprind în jurul lui și se apropie cu viteză de mine. Îmi trag cămașa lui Nicholas pe față și simt mirosul parfumului său combinat cu apă. Portiera se deschide câteva clipe mai târziu, un val de întrebări împletite într-un vuiet neînțeles dau năvală în mașină, alături de sunetul înfundat când Nicolas își trântește fundul în scaun și aruncă lângă mine hainele și încălțările noastre.

Perfect, acolo se află aproximativ cinci mii cincizeci de dolari. Hainele mele sunt ieftine, obișnuite și chiar dacă nu au nume de firmă pe etichetă, sunt totuși haine. Nu mă simt în niciun fel atunci când mașina se pune în mișcare, iar eu sunt tot goală și fotografiată de cei mai iscusiți paparazzi. Ce știre s-ar potrivi acestei imagini?

Au făcut sex pe bacheta din spate? Șoc, șoc, șoc.

Chicotesc și îmi dau jos cămașa de pe cap, încercând să îmi aranjez firele de păr ude.

— Nu cred că ai făcut sex în mașina asta, murmur.

Ochii lui se ridică fugitiv în oglindă retrovizoare, intersectându-și privirea curioasă cu a mea.