Niciodată și pentru totdeauna

20. Deci tu și Nick...

20. Deci tu și Nick...

Mă trage aproape de el și mă ține strâns, lăsând pisicile să se așeze lângă noi. Ajutată de lumina care vine din dressing, îi pot distinge trăsăturile armonioase care par că radiază din cauza zâmbetului. Stă cu ochii închiși și capul orientat spre tavan, însă pare atât de... destins.

Genele împreunată și buzele care se distanțează abia sesizabil când expiră printre ele... Mă încrunt supărată pe propria conștiință care nu acceptă că Nicholas Cage nu este un om pe care vrei să îl pierzi.

— Îl poți da în judecată, îl aud vorbind brusc, pentru hărțuire.

— Nu m-a hărțuit, Nicholas.

— Atunci? Pentru că și defăimarea este o ilegalitate, Chiara.

Îi evit privirea, strângând cuvertura în palmă.

— De ce tot insiști cu asta? Vrei să strici sărutul cu această discuție?

Chicotește amuzat, negând ușor din cap.

— Nu, doar că vreau să te ajut.

— Mă ajută să nu vorbesc despre asta, zâmbesc.

— Dacă tatăl tău ar ști despre toate astea...

— Încetează, scrâșnesc din dinți nervoasă. Nu vreau să continuăm această discuție, bine?

Mă uit la el mai mult decât serioasă și cobor din pat, nu înainte de a vedea cum aprobă nemulțumit.

— Unde te duci?

— Să iau un pahar cu apă.

— În cămașa mea? Zâmbește. Te vor vedea prietenii mei.

— Și? Ridic din umeri, trăgând materialul la loc pe umăr. Ei deja cred că am făcut-o pe Pier 4 Beach.

Închid ușa în urma mea și mă reazăm de ea, expirând ușurată. Însă poate are dreptate. Nu am vrut să vorbesc cu nimeni despre acel incident, despre ce a urmat mai apoi, dar Nicholas are dreptate. Trebuie să fac ceva în privința asta și trebuie să o informez pe Leyla că Brown va deveni în scurt timp coșmarul ei.

Așa cum a fost și coșmarul meu.

Rămân împietrită lângă ușă suficient de mult timp ca să aud râsetele prietenilor lui Nicholas și să îl văd pe Axer ieșind dintr-o cameră, ușor încruntat.

Răsucindu-și capul spre dreapta, privirile ni se întâlnesc și gura i se deschide iar. E fascinant cum ochii de un albastru tulbur par că sunt străbătuți de fulgere atunci când mă privesc. Mă dezlipesc de ușă și încep să pășesc spre bucătărie, direct spre el.

— Deci tu și Nick...

Îmi răsucesc capul spre stânga, uitându-mă mirată la el.

— Nu e treaba ta, Axer.

— Aparent, așa este, însă trebuie să știu.

— De ce?

Își arcuiește o sprânceană și se apleacă ușor spre mine, șoptind:

— Pentru că încă nu i-ai spus adevărul, Chiara, și eu știu asta. Practic, sunt complicele tău!

— Complice? Râd ușor, încercând să nu produc prea mult zgomot. Ești serios acum?

Două cute ferme i se aștern între sprâncene când mă privește cu toată duritatea din lume. Nici privirea mamei nu este atât de adâncă și severă, indiferent de acțiunile mele. Îmi ridic sprâncenele în semn de sfidare, așteptând să spună orice scuză îi trece prin cap. Dacă aș putea să mă răstesc la el, aș face-o, pentru că întotdeauna acesta a fost efectul lui asupra mea.