Niciodată și pentru totdeauna

18. O să pleci oricum, nu?

18. O să pleci oricum, nu?

Îmi cuprinde mâna și apasă din nou butonul liftului, lăsând ascensorul să ne ducă la etaj. Mă simt o impostoare, dar mâna lui, care trimite căldură și fiori în corpul meu, reușește să mă țină pe linia de plutire.

Ușile apartamentului său regal se deschid și ochii lui Axer sunt primii care se întorc spre noi. Alunecă surprinși pe mâinile noastre împreunate și buzele i se ridică subtil într-un rânjet, în timp ce Joanna aruncă săgeți de pe canapea. Are o aroganță evidentă în expresia ei superioară și se răsucește puțin spre Luana, mormăind ceva.

Inspir, expir și mă rog să nu o omor. Dacă nu voi sări pe ea precum un jaguar înfometat, înseamnă că exercițiul de acasă, cu Leyla, dă rezultate.

Nicholas îmi zâmbește discret, făcându-mă să îmi destind mușchii încordați. Axer desface o bere și se apropie de noi, întinzându-i una lui Nicholas. În sufragerie pare că s-a instalat un mic separeu dintr-un club. Băieții fumează, fetele bârfesc în fumul dens de țigară, iar Axer mă privește atent.

— Ești bine?

Dacă o singură persoană îmi va mai pune această întrebare, voi sări pe geam.

— Nu se vede? Întreb arțăgoasă.

— Se vede ca și cum a lovit moartea cu coasa, dar a ratat.

— Hei, îl apostrofează Nicholas.

Mă surprinde expresia lui încrâncenată, iar asta mă face să râd forțat, doar pentru că nu vreau să creez tensiune între cei doi prieteni. Nu merit acest sacrificiu din partea lui Nicholas. Orice ar fi făcut Axer pentru el, nu merită să piardă asta, mai ales pentru minciunile mele. Este suficient că nu mă dă de gol, nu vreau să îi întorc prietenul împotriva lui.

Oricum, mi-am propus să evit subiectul TATA cu Nicholas. Nu vreau să adun și mai multe minciuni pe șiragul care se va rupe și va exercita îndestulate consecințe asupra mea.

— Îmi cer scuze, a spus Axer, privindu-l pe Nicholas. Nu am vrut să...

— Eu m-am prins, îi spun. A fost o aluzie bună, nu îți bate capul cu asta.

Nicholas se mai destinde puțin. Mâna i se relaxează în strânsoarea mâinii mele, lăsându-mi sângele să circule din nou.

Nu știu de când a început să se implice, arătând de parcă este garda mea de corp și de demnitate, dar mă bucur că își respectă cuvântul dat. Îmi scutur mintal umerii și abopt un zâmbet încrezător, încercând să fac abstracție de răceală. Încă ard și îmi este frig, dar nu îmi pasă atât de tare.

— Vreau și eu o bere, spun ferm, atrăgând două perechi de ochi asupra mea.

— Tu iei pastile, murmură Nicholas.

— Da, dar nu sunt antibiotice, ridic din urmă. În plus, s-a dovedit științific că alcoolul alungă răceala.

— Știi ce mai alungă răceala? Mă apostrofează tot el. Medicamentele și supa de legume.

Îmi place că a ținut minte. Se răsucește spre Axer și, cu sprâncenele arcuite de parcă îi cere cea mai mare favoare, pieptul i se umflă de aer.

— Ai putea face o supă de legume când te ocupi de nachos?

— Supă de legume? Întreabă Axer. Ce coincidență, asta a vrut și Luana să mănânce. S-a simțit puțin rău la stomac și m-a rugat să fac ceva ușor, își coboară ochii în privirea mea suspicioasă. Dacă nu te deranjează că o reîncălzesc...