Niciodată și pentru totdeauna

19. Mă excită privirea ta

19. Mă excită privirea ta

Mă așez pe bordură, privind pietonii grăbindu-se în diferite direcții. Străzile scăldate în lumini bolnăvicioase strălucesc din cauza ploii de mai devreme. Miroase a praf scăldat în apă rece, a prospețime și într-o oarecare măsură, miroase a Nicholas. Mirosul lui a rămas pregnant în simțurile mele, iar febra a reapărut, frigul învăluindu-mă în ghearele-i lacome.

Îmi răsucesc capul ca să îmi pot lipi obrazul de genunchi și să pot privi picioarele grăbite care se îndepărtează sau se apropie de mine, trecând și ignorându-mă. Îmi place modul în care asfaltul strălucește de parcă nu ar fi simplu ciment și de parcă ploaia l-a transformat în diamante. Am impresia că ploaia oferă tuturor o nouă înfățișare. Îți dai seama de oamenii cu adevărat bogați în frumusețe după modul în care chipurile ude nu s-au pleoștit, ci din contră. Au un zâmbet radiant pe față, lăsând ploaia să își facă treaba, în timp ce ei devin exact ca un diamant.

Iar eu o să rămân pe veci ciment.

O să fug întotdeauna de minciunile mele, de parcă nu aș avea puterea să le îndrept. Și mi-e teamă de ceea ce Nicholas ar putea face. Sunt conștientă de puterea lui de seducție, de inteligența și carisma lui și singurul lucru care mă ține momentan departe de el este rațiunea. Dacă vom continua să ne apropiem, atunci nu îmi voi mai putea pune speranța în acest lucru.

Oftez greoi și îmi lipesc fruntea de genunchi, închizând strâns ochii. Mă întreb cum ar reacționa Andy dacă l-aș lua iar din pat ca să mă scape de situațiile pe care singură mi le creez în preajma lui Nicholas. Câteva mașini trec prin fața mea, forțându-mă să îmi las capul pe spate și să privesc strada. Cred că trebuie să îmi iau inima în dinți și să dau din nou telefonul rușinii.

Vocea lui Nicholas mă face să îngheț, însă, când îmi strigă numele într-un suflet și coboară scările în grabă, fiind fără tricou și în tălpile goale.

Aproape gâfâie când ajunge în dreptul meu și, când mâna își croiește drum prin părul lui, pieptul i se întărește și mușchii ies mai mult în evidență. A știut exact unde să se oprească cu sala, iar tatuajele ies în relief, arătând cât de rebel a fost la vremea respectivă. Totuși, mă întreb de ce nicio aripă nu este intactă. Majoritatea persoanelor care își desenează îngeri pe corp lasă măcar o aripă întreagă; la el sunt ambele distruse. De ce ar vrea să își aducă aminte asta?

— Ce faci, Chiara? Mă întreabă oftând, lăsând mâna să îi cadă pe lângă corp.

— Bine, tu?

Își înclină capul, privindu-mă și dându-mi de înțeles că el nu are chef de glume. Îmi cuprind genunchii în brațe și îmi cobor privirea, răsucindu-mă din nou cu privirea spre podul care se vede și de aici.

— Vreau să merg acasă, Nicholas. O să mă vindec acolo.

— E din cauza prietenilor mei? Își arcuiește curios sprânceana. Am încercat să te fac să mergem în dormitor de-o dată. Doctorul Parker este pe drum.

— Încă mai vrei să fii bun cu mine? Îl întreb. Te-am mințit.

Râde, iar asta mă înfurie și mai tare. Mă uit din nou la el, lăsându-mi capul pe spate ca să îl pot privi. Vârful limbii îi umezește leneș buzele, în timp ce o gropiță abia sesizabilă i se lungește în obraz, făcându-l irezistibil, iar mie provocându-mi un gol în stomac.

Dacă nu ar fi ciudat, aș linge acea gropiță.

— Credeam că Axer ți-a spus. Am vrut doar puțină liniște. Ultimile mele zile au fost foarte pline și tot ce am visat întreaga călătorie a fost să mă întorc acasă, să stau în pat cu tine și să vorbim. Fără ieșiri un timp. Dar firește, trebuia să mă aștept că nu vei fi de acord.