Niciodată și pentru totdeauna

22. Ce vrei să spui cu asta?

22. Ce vrei să spui cu asta?

Este destul de dificil sa nu mă gândesc la arsura imensă de pe pieptul lui Axer. Încerc să îmi dau seama care din ipoteze este plauzibilă, dar cu excepția războiului, nu am nimic. A fost pe front?

Oftez și neg, intrând în lift pentru a ajunge la etajul indicat la biroul de informații.

Îmi privesc ecranul telefonului scurt, văzând cele două mesaje de la Nicholas.

Nicholas C.: Dureros de sinceră.

Nicholas C.: Vin să vă iau la șase?

Mârâi înfundat, dându-mi seama că nu o să pot să îl întâlnesc pe Nicholas în această seară. O să creadă că am dat bir cu fugiții. După seara trecută, nu m-ar surprinde deloc dacă asta ar fi părerea lui.

Oftând, ridic telefonul la nivelul pieptului și îi răspund mesajului.

Eu: Sunt la spital, Nicholas. Te sun eu mai târziu.

Îmi pun telefonul în buzunarul din spate al blugilor și ies din lift, căutând rezerva în care este mama.

Intru pe ușă cu un brânci, atrăgând atenția celor două asistente care stau în dreptul mamei.

Cu mâna bandajată și o expresie chinuită, mama încearcă să se îndrepte de spate și să afișeze o încercare de zâmbet. Însă nu îi iese. Ochii mei se fac mari, în timp ce ai ei devin mici și se umezesc.

— Cum sunt băieții? mă întreabă repede.

— Ok, încuviințez. Cum este brațul tău?

Îmi arcuiesc retoric o sprânceană. Nu am idee când mama va începe sa se ocupe și de ea. Între dădăcitul băieților și a Leylei, ar putea să își facă timp și pentru ea. Nici măcar aici, pe patul de spital, nu lasă grijile casei deoparte. Se chinuie să se ridice în șezut, în timp ce asistentele o roagă să stea întinsă.

— Mamă, mârâi, încercând să o opresc.

Își întoarce învinsă privirea spre mine, încuviințând. Uneori pot să jur că este un copil încăpățânat. Le mulțumesc cu un zâmbet asistentelor când ies din încăpere, insistând să nu o las să se ridice.

Odată rămase singure, oftez epuizată și mă apropii de pat, scoțând mâinile din buzunarele blugilor, doar ca să pot prinde marginea de plastic în mâini.

— Deci, ce s-a întâmplat?

— Eram la familia Evans pentru a le face curat în casă, acum că încălțările de antrenament ale băieților s-au uzat, iar nu mă încadrez cu banii. Am încercat să câștig ceva în plus.

— Le-ai luat echipamente noi săptămânile trecute.

Mama oftează. Înțeleg ideea și nu mai insist; băieților le este greu să își păstreze statutul cu o singură pereche de incaltari speciale, iar asta o pune pe mama în dificultatea de a-i refuza. Nu este greu să înțelegi mecanismul de gândire al mamei, doar că nu pot rezona cu el. Deși m-am sacrificat la rândul meu pentru ei.

— Și, totul e în regulă? Indic cu bărbia brațul ei bandajat.

— Trebuie să plătesc îngrijirile medicale.

Mă încrunt, luând loc la marginea patului.

— Nu ești asigurată?

Mama privește cearșaful alb tras neglijent peste picioarele ei.

— Nu. Am renunțat la asigurare pentru a intra mai mulți bani în casă. Sunt asigurată la locul de muncă, la joburile part-time, dar asta nu implică și curățenia de la familia Evans.