Niciodată și pentru totdeauna

25. Ușor, tigroaico!

25. Ușor, tigroaico!

Îmi las papucii la intrare și o rup la fugă până în dormitorul lui Nicholas. Am întârziat la muncă, însă nu pot să îi spun asta.
Ajut, iar ajutorul nu este niciodată întârziat, mai ales că se presupune că tata este plecat din oraș și că îi aparține locul.

Devine din ce în ce mai greu, iar dacă Cindy nu mă poate acoperi și de această dată, salariu nu va fi suficient, iar eu voi întârzia semnificativ să scot bijuteriile din amanet. Și voi avea dificultăți și în a o ajuta pe mama cu banii. Spitalizarea trebuie să fi costat o avere, iar banii rămași sunt suficienți pentru câteva rate și facturi, dar nu și să trăim pe picior mare, cum frații mei sunt încă obișnuiți.

Închid ușa de la dormitor și mă așez lângă geamantanul deschis, trăgând cu ochiul la pisicile leneșe care abia s-au urnit să mă privească. Paco are urechile ridicate, însă Simba abia dacă și-a urnit coada când s-a pisicit pe perna lui Nicholas, începând să toarcă răsfățată.

Mă întreb ale cui sunt sau ale cui au fost pentru că, dintr-un motiv sau altul, Nicholas pare foarte atașat de ele. Nu am timp să analizez asta prea mult. Îmi răsucesc capul spre geamantane pentru a putea să mă întorc la viața mea de diamante de Nicholas.

Îmi iau blugii și o cămașă albă și privesc cu ochi critici bucățile de metal aurit care cad pe podea, zăngănind elegant la contactul cu dușumeaua.

Și apoi mă încrunt. Și rămân fără aer.

Clipesc mărunt, în speranța că iluzia bijuteriilor pe care știu sigur că le-am amanetat o să dispară. Însă sunt tot pe podea, în fața genunchilor mei.

— O, spune Nicholas intrând în cameră, în același timp în care eu le ridic de pe jos. Chiar mă întrebam dacă o să le porți vreodată.

Zâmbesc vinovată, strângându-le mai bine în pumn.

Pot simți ecoul dureros al inimii mele. Cumva, ea a conștientizat înaintea mea că răspunzător pentru asta este doar Axer. La naiba cu bunătatea lui și cu faptul că știe tot! Dar este vina mea. M-am dus la garajul său auto dorindu-mi ajutorul lui, însă am acceptat să dau bijuteriile în cele din urmă. Nu este ușor să îl privesc pe Axer sau să vorbesc cu el. De fiecare dată îmi amintește de tata, de trecut și când îi inspir parfumul scump de acum, îmi amintesc de nopțile în care îmi intersectam traiectoria cu el în casă. Îmi amintesc privirea lui lungă pe fundul meu și privirile fugitive pe care mi le arunca. Ironia tatei cu privire la o relație între noi, susținând că negarea mea este primul pas, când Axer se presupunea că era îndrăgostit lulea. Însă nu era așa. Nu voiam să vină pe la noi, pentru că atunci când venea, totul trebuia să fie prea bine sau prea rău și uneori îmi amintesc de cât de rele erau lucrurile. Chiar și acum, când bijuteriile parcă ard în pumnul meu, mă gândesc doar la cum m-am simțit la înmormântarea tatei când l-am văzut; câteva momente în care aș fi vrut ca brațele lui să fie în jurul meu și să îmi spună că totul o să fie bine. Apoi a dispărut oricum și nu ne-am mai văzut până nu am apărut în casa lui Nicholas. Și tot trecutul a luat-o din nou razna.

Căldura buzelor lui Nicholas mi se apasă pe creștet, aducându-mă la realitate. Stau în fund pe podea și el este aplecat asupra mea, de parcă știe că am rămas împotmolită.

— Ești bine? Zâmbește moale. A fost o întrebare de complezență, nu trebuie să le porți dacă nu îți plac.

— Îmi plac, scutur capul. Doar că nu am primit prea multe cadouri și e ciudat.

Admirația din ochii lui mi se pare și mai ciudată.

— Obișnuiește-te, Hannah.

Mă încrunt. Știu că e un apelativ cu care am fost de acord, însă nu e nimeni în jur. Mă aplec puțin în față, dându-mi mai tare capul pe spate pentru a-l putea privi.