Niciodată

Capitolul 33

  Îi văd chipul ca prin ceață și mă clatin de câteva ori înainte să-mi recapăt echilibrul. Ceva din capul meu zvacnește și parcă văd cum sufletul mi se ghemuiește într-un colț îndepărtat, îmbrățișându-se de unul singur, ferindu-se de avalanșa de insulte. Vreau doar să-mi astup urechile și să plâng, dar știu că nu aș rezolva nimic, căci nu urechile sunt cele care aud tumultul din lăuntrul meu.

   Nu reacționez. El continuă să țipe la mine, să îmi arunce vorbe grele printre buzele amorțite de alcool, iar eu doar privesc, strângând mânecile hanoracului cu putere, și aștept. Aștept să verse tot ce a strâns în el. Aștept, deloc curioasă, să audă ce mai are de spus; cu ce vorbe urmează să îmi țintuiască, fără milă, inima fragilă. Totul pare desprins dintr-un vis urât și continui să sper că în orice clipă, o să apară cineva și o să mă trezească, aducandu-mă înapoi la noaptea trecută, în brațele lui calde.

  — Te iubesc! La dracu! De ce? pune ultima întrebare în șoaptă, ca și cum și-ar fi adresat-o lui însuși.

  Își pune ambele palme pe față și se lasă ușor în jos, până când se întinde cu spatele pe iarbă. Sunetul pe care îl scoate îmi cutremură tot corpul și mă lovește cu forță drept în inimă. Un stigăt de disperare, plin de amărăciune și durere, venit parcă din străfundul sufletului. Inima îmi sare peste câteva bătăi crezând că urletul lui suferind a venit în urma impactului spatelui său cu cioburile sticlei sparte cu doar câteva clipe mai înainte. Poate că durerea fizică ar fi fost mai ușor de suportat.

  — Nu mai pot. Nu mai pot. Nu mai pot, continuă să strige cu tot glasul.

  Dau să mă apropii de el chiar când începe să se rostogolească, stând acum pe burtă, sprijinindu-se de coate. Mă opresc. Caut pe spatele lui urme de sânge, de cioburi, de zgârieturi, orice semn că ar fi rănit. Hanoracul lui decolorat are doar pământ și câteva pete umede, nico rană. Simt cum toate intestinele mi se unesc într-un ghem și îmi îngreunează trupul. Ce i-am făcut?

   Prin ceață lăsată în urmă de lacrimile ce mi-au invadat ochii, îl văd ținându-și capul în palme, lovind puternic pământul cu picoarele, repetând încontinuu că nu mai suportă. Îmi întind mâinile spre el, dar fără să mă mișc. Mi-e teamă că am să-l rănesc cu orice gest.

  — Mi-aș fi dorit să fi fost demnă de dispreț, aud glasul lui înfundat.

  Se rostogolește înapoi și se ridică în fund. Nu mă privește, își tine ochii ațintiți pe un ciob teanspartent de la picioarele lui, frecându-și palmele între ele.

  — ..să semeni cu ea la suflet și nu la chip, își ridică lent privirea spre mine și hohotește amar. Nu am vrut să mă îndrăgostesc de tine, știi...

  Se oprește, pierzându-se pentru o clipă în ochii mei umezi, iar eu negreșit fac la fel, dorindu-mi să pătrund cu privirea până dincolo de frumosii săi iriși și să înțeleg ce l-a adus în starea asta. Își revine la scurt timp și mă studiază din cap până în picioare.

  — Asemănarea izbitoare mă ucidea pe zi ce trecea. Apoi mi-am zis că e doar o coincidență și m-am lăsat păgubaș. Nu mi-a părut rău, am ajuns să te iubesc, zâmbește trist și privirea i se încălzește numai puțin. Dar acum..

  Ezită. Se foiește stresat și își trage gulerul hanoracului în jos de parcă i-ar fi foarte cald, deși afară nu sunt mai mult de 5 grade.

  — Dar acum? îndrăznesc să întreb, strângând și mai tare mânecile în pumni.

  — Acum regret, aruncă cele două cuvinte fără să se uite la mine.

   Acestea fiind spuse, inima mea se luptă să bată, dar eu mi-aș dori să se oprească. Urechile mele aud, dar mă rog să-mi fie astupate. Iubirea lui e tot ce am mai frumos, oare am să mă urâțesc fără ea?