Niciodată

Capitolul 25

    Aștept să spună ceva, orice, dar tot ceea ce face este să îmi analizeze chipul în amănunt, făcându-mi palmele să transpire și lighioanele să-și facă de cap în al meu stomac. Își încrețește și descrețește pielea frunții în repetate rânduri, continuând să tacă.

Înghit în sec, încercând să îndepărtez senzația de gură uscată, apoi îmi dreg vocea. Ochii îi sar pe buzele mele, iar un fior îmi traversează întregul corp, făcându-mă să-mi doresc să fug cât mai departe.

   Își încrucișează brațele la piept, acoperind capetele membrilor formației imprimate pe materialul hanoracului și mă privește cumva de sus.

Oftează silențios.

  — Ce ar mai fi de discutat, Sophie? Credeam că ai înțeles, vorbește calm.

   Ochii lui îmi spune că simte la fel. S-a dus totul. Cuvintele încă îmi fac zgomot în gânduri.

— Ce ai vrut să spui atunci când i-ai zis mamei "faceți o mare greșeală"? întreb.

Ochii i se înnegresc, pumnii i se strâng și vorbește printre dinți, ca despre cel mai mare dușman al său.

— Tatăl meu e cel mai mare șarlatan, afemeiat și mincinos om pe care l-am cunoscut în viața mea. Mama ta nu va fi niciodată fericită cu el.

Strâng din dinți.

— Vreau să cred că totul e fals, mărturisesc.

    — Te poți minți în continuare, realitatea rămâne aceiași.

   Fac un pas spre apropiere și mai rămân câțiva centimetrii între corpurile noastre.

  — Și care e realitatea? întreb, privind fix în cele două găuri negre ce duc spre iad.

  — Vom fi frați.

   Adevărul mă împunge violent, direct în inimă. Câteva lacrimi vor să-mi scape, dar le țin captive cu toată puterea.

  — S-a dus totul, îi repet cuvintele și mă îndepărtez încet de el.

   Merg amețită spre ușă, lăsându-l în urmă cu tot cu inima mea. Las câteva lacrimi să curgă, să-mi păteze obrajii cu suferință, căci din suferință sunt făcute. Cobor treptele lent, parcă numărându-le, și mă opresc la baza lor, fiindu-mi greu să mai respir. Îmi apăs pieptul cu putere și mă agăț de fiecare bucată de aer, la fel cum o frunză de toamnă se ține strâns de creangă înainte să pice.

   Respirația mi se reglează treptat și îmi târăsc picioarele spre ușa mare din sticlă, ce duce spre ieșire. Ating mânerul lung și mă sprijin de el, încercând să îmi recapăt puterile, dar durerea sufletească mă face să cedez.

Vom fi frați.

    Plâng în hohote și simt că nu mai suport nimic. Suspine ce fac ecou în spațiul gol al holului îl aduc pe Matt de undeva din spatele meu. Nu-mi dădusem seama că mă urma. Îmi atinge spatele și mă întoarce cu ușurință, înlănțuindu-mă cu brațele sale mari.

Tot corpul mi-a revenit la viață dintr-odată și-aș vrea ca nimeni și nimic să nu ne mai separe trupurile vreodată. E ca și cum îmi îmbrățisează totodată și sufletul, îi redă căldură, căci înghețase de-atâta durere. În același timp, mă doare că nu realizează cât înseamnă pentru mine, aș vrea atât de mult să-i spun. Mă strânge și mă vindecă. Mă bagă în pieptul lui ca și cum ar fi ultima dată și poate chiar e ultima dată.