Niciodată

Capitolul 20

  — Ești gata? Vreau să te văd, vorbește nerăbdarea din Liv.

Mă uit cu atenție la fata din oglindă, cea care se presupune că sunt eu, și nu văd nimic altceva decât un trup istovit, în interiorul căruia se adăpostește un suflet frânt. Am slăbit, am pierdut atâtea kilograme nefăcând nici măcar un singur efort, iar pielea mi-a devenit palidă, uscată și albă ca fulgii de nea. Sunt asemenea unui cadavru.

Inspir și îmi țin aerul captiv, apoi expir și pieptul mă doare, o durere fizică de această dată. Nu o iau în seamă, niciodată nu o iau. Îmi netezesc materialul rochiei cu podul palmei și o las pe Liv să intre în cameră.

     Liv, doar ea mi-a rămas apropiată, căci Emma s-a îndepărtat de noi fără motiv. Înțeleg, de mine poate nu-i păsa, căci nu mă cunoaște de prea mult timp, dar pe Liv o știe de-o viață și a rănit-o cu indiferența ei.

— Dumnezeule, Sophie! chițăie entuziasmată. Arăți uimitor!

Mă întorc din nou cu fața spre oglindă, parcă vrând să mă conving, dar nu văd nimic special, nimic ieșit din comun. Pe sticlă apar doar eu cea de toate zilele, acum într-o rochie simplă, albă, strânsă în partea de sus și largă în cea de jos; pe cap port o coroniță cu puf alb, iar părul îmi este ondulat și lăsat pe spate. Banala eu.

  — Și tu arăți uimitor, îi complimentez eu ținuta.

Bineînțeles, îmbrăcată în alb, Liv strălucește în comparație cu mine, dar nu mă mai preocupă demult propria înfățișare.

— O să fie bine! El oricum nu va fi acolo, mă asigură, zâmbind încurajator.

Sufletul meu oftează, suspină și iarăși oftează.

El. Am renunțat să-i mai pronunț numele ce formează un ecou asurzitor în mintea mea deja distrusă, am renunțat să-l mai aud rostit de cei din jur; am renunțat la gândurile cu și despre el, am renunțat să-l mai privesc atunci când se află pretutindeni, am renunțat la el.

— Știu, zic absentă.

  I-am povestit lui Liv totul acum câteva săptămâni și parcă m-am eliberat. I-am arătat chiar și bilețelele de dragoste primite de la poetul meu anonim, bilete și rânduri pline de profunzime, ce au tot continuat să apară în fiecare zi. M-a ascultat atent și mi-a înțeles fiecare frază, m-a sprijinit și a plâns în locul meu, căci mie nu-mi mai pot curge lacrimi. A fost cea care mi-a apucat mâna și m-a ținut la suprafață atunci când credeam că suferința mă îneacă.

   — Will ne așteaptă, mă informează ea și ieșim din cameră.

   Vântul bate ușor și îmi împrăștie părul în diferite direcții, iar Liv trebuie să se țină de rochie pentru a o împiedica să se ridice. Iarna și-a intrat în drepturi, nu a adus zăpadă, căci sunt destul de rare ninsorile în Anglia, dar asta nu înseamnă ca frigul uneia adevărate lipsește.

— Dacă aș fi fost tatăl vostru, jur că niciuna dintre voi nu ar fi ieșit pe stradă fără cinci rânduri de haine până în gât și până în poale, ne complimentează Will subtil, iar noi îi zâmbim amuzate.

   Hainele albe îi fac piele să pară mai închisă la culoare, iar ochii lui albaștri primesc o tentă de gri, asemenea norilor ce prevestesc o furtună.