Niciodată

Capitolul 19

Sophie povestește:

    — Bună dimineața! îi zic mamei și mă așez pe scaunul din fața ei.

Stă la masă, citind o carte despre boli și soarbe dintr-o cană imensă de cafea. Îmi aruncă o privirea rapidă și apoi își întoarce ochii în carte.

— Bună dimineața! Ai dormit bine?
mă întreabă ea.

   Chiar mai bine ca de obicei, doar că îmi amintesc că am adormit la școală, nicidecum în camera mea. Încă de când am deschis ochii și am constatat că mă aflu acasă, contiunui să mă întreb cum am ajuns în patul meu de pe umărul lui Matt, din sala de detenție?

— Ciudat, dar da, am dormit foarte bine, spun și îmi torn lapte peste cereale.

   Zâmbește fără să mă privească. Am fost atât de absorbită de problemele mele și de viața mea, încât am uitat să o întreb dacă e bine, dacă suferă, dacă o doare ceva. Cum am putut uita?

— Mamă, tu cum mai ești? o întreb cu frică de răspuns.

   Se oprește din citit și își pune cartea pe picioare, acordându-mi atenție. Se străduiești să schițeze un zâmbet cât mai real, dar pot zări tristețea din spatele lui.

— Sunt bine, Sophie, nu trebuie să îți faci probleme, spune și mă prinde de mână, devenind brusc serioasă. Promite-mi ceva! se uită fix în ochii mei, iar eu nu pot face altceva decât să încuvințez.

Aș face orice ca zâmbetul să nu-i părăsească frumosul chip, aș face orice ca sufletul său să se scalde pe veci în apele limpezi ale fericirii și mi-aș da chiar și inima pentru a-i putea dărui o viața așa cum merită, o viață perfectă, lipsită de durere și lacrimi arzătoare.

— Promite-mi că nu te vei gândi la altceva în afară de propria ta fericire. Pune-te pe tine pe primul plan! Promite-mi că niciodată, dar niciodată, nu vei renunța la a-ți trăi viața din cauza a ceea ce se petrece în jurul tău! Ieși, distrează-te, fă tot felul de nebunii, trăiește-ți tinerețea și lasă-mă pe mine să mă lupt cu toate. Și promite-mi că vei lupta pentru visele tale și vei crede în ele, căci visele sunt parte din omenesc!

   Doamne, nu aș fi putut primi o mamă mai bună! Nu știu ce fapte bune am sălășluit ca s-o primesc, dar îți mulțumesc din suflet pentru cel mai frumos cadou! Mă rog în gând și îi zâmbesc, forțându-mă să nu plâng.

— Îți promit! o asigur și mă ridic, așezându-mi scaunul mai aproape de ea.

   O îmbrățișez cât de tare pot și n-aș vrea să-i mai dau drumul. Nu vreau să-i povestesc despre tata și noile sale aberații. Vreau să o văd liniștită.

— Și, Matthias...spune atunci când ne desprindem.

   La auzul numelui său, inima mi se încălzește și fluturii din stomac se trezesc.

— E doar un prieten, zic și îmi termin ceaiul.

   Își îngustează ochii și îmi dau seama că nu mă crede. Sper să nu mai pună întrebări, dar nu am eu acest noroc.

— A fost un gest foarte frumos din partea lui să te aducă în brațe, în timp ce dormeai, de la școală până aici, mă înec atunci când aud și devin mai atentă.

— El m-a adus? o întreb și îmi măresc ochii.

— Dar tu cine credeai? Și cu autobuzul, îmi mai spune.