Niciodată

Capitolul 4

Întotdeauna mi-a plăcut să fiu invizibilă, să nu mă observe nimeni pentru a nu fi nevoită să vorbesc cu cineva. Uneori oamenii mă enervează, de aceea prefer să stau deoparte. De obicei mă plimb singură pe stradă și mă opresc la cafenelele goale, unde beau ciocolată caldă și citesc în liniște. Aveam prieteni în vechiul oraș, dar erau momente în care aveam nevoie doar de mine și de o carte bună.

Și, ca de obicei, viața îmi arată că lucrurile se schimbă, nimic nu rămâne așa cum a început.
Doi ochi, de un negru cărbune, mă privesc cu ură și eu mi-aș dori să mă înghită pământul chiar în acest moment, doar să dispar de aici. Își ține privirea pe mine prea mult timp, încât toți își îndreaptă ochii spre sursa lui de interes, sau de dezgust. Din încruntătura sa îmi dau seama că vederea mea i-a cam stricat ziua și simt cum sentimentul de frică se instalează. Nu știu care este problema lui, nu știu de ce mă privește ca și cum și-ar dori să nu exist și îmi este teamă că îmi va adresa cuvinte urâte, ce mă vor face să cedez. De felul meu sunt foarte sensibilă și emotivă, iar fiecare cuvânt nepotrivit mă face să plâng și nu aș vrea să par slabă în fața noilor mei prieteni. Nu sunt obișnuită ca cineva să mă urască, mai ales dacă persoana nu are motive.

Încerc, din răsputeri, să nu par intimidată de brunet, așa că îmi mut privirea pe altceva, orice altceva. Observ că nu este singur, alături de el sunt alte două persoane, băiatul din sala de sport, ce mi-a inspirat frică, dar nu mai mult decât prietenul lui și o fată ce pare adunată de pe centură. Poartă o fustă scurtă, ce abia de-i acoperă fundul și un top deasupra buricului, iar în picioare are sandale cu tocuri ce probabil au zece centimetrii. Dar trebuie să recunosc că este frumoasă, hainele îi vin ca turnate și îi evidențiază formele corpului de model, părul blond îi acoperă jumătate din spate, iar ochii mari și verzi se potrivesc perfect feței sale rotunde.

Nu știu dacă din cauza apariției lor, sau din cauză că oamenii și-au terminat discuțiile, cert este că în acest moment este mai liniște decât într-o bibliotecă și știu despre ce vorbesc pentru că frecventez des bibliotecile. Un nod mi se pune în gât atunci când îi văd apropiindu-se de masa noastră. Încerc să par indiferentă, chiar dacă sunt speriată de moarte. Nu-și dezlipește nici măcar pentru o secundă privirea, iar eu mă gândesc să mă scuz și să plec.

— Cred că asta este masa noastră, spune prietenul lui și simt cum nodul mi se mărește.

— Și eu cred că ești orb, de nu observi că este deja ocupată, replică Mark calm. Oricum, nu vad numele vostru scris pe undeva, continuă el.

— Ascultă aici, vierme, pentru că nu o să mai repet. De fiecare dată când venim aici această masă ne aparține. Asa că ar fi foarte frumos dacă v-ați căra dracului de aici! spune băiatul, al cărui nume nu-l cunosc.

În tot acest timp brunetul mă ucide cu privirea, iar eu nu știu unde să mă mai uit. Pare neinteresat de discuția prietenului lui cu Mark, el fiind ocupat, probabil cu plănuitul morții mele.

— Cine te crezi tu să ne spui să plecăm? se enervează Luke.

— Off, gata băieți, terminați! Dumnezeule, este doar o masă și nu este singura liberă, spune Emma, deja plictisită de schimbul lor de replici.

Și cum se spune: "De ce îți este frică, de aia nu scapi", brunetul se gândește că ar fi timpul să vorbească.

— Tu! spune și arată spre mine. Ce cauți aici? întreabă nervos.

Cu toții mă privesc ciudat, neavând habar ca noi ne-am mai întâlnit. Și ce aș putea să-i răspund? Groaza mă cuprinde și mă blochez.