Niciodată

Capitolul 26

 
   Mă privesc pentru a treia oară în oglindă, de parcă s-ar schimba ceva îmediat după ce îmi mut privirea. Cap rotund, dar osos, buze cărnoase, dar uscate, acum acoperite de un ruj decolorat. Ochi intrați în fundul capului, piele palidă și cearcăne de mărimea măslinelor sub ochi. Nici pe departe înfățișarea pentru o petrecere. Îmi întorc mâhnită capul și îmi adun degetele în pumn. Nu mai semăn aproape deloc cu mine. Urăsc să mă văd.

Refuz să mai acord atentie oglinzii și mă îndepărtez oftând amar. Ușa balconului scârțâie enervant atunci când o deschid și formează un ecou în liniștea nopții. Îmi adun poalele rochiei și mi le aranjez cu grijă atunci când mă așez pe scaunul rece din lem.

   Mă gândesc la ce se întâmplă în aceste case, după perdelele trase, în intimitatea locuinței. Îmi imaginez că într-o casă oamneii vorbesc, în altă casă râd, într-una oamenii nu-și vorbesc între ei, într-una o fată învață pentru un examen, iar o alta plânge rănită, un copil râde pentru prima dată, iar un bătrân își ia rămas bun de la viață. Căci după fiecare ușă închisă, în liniștea fiecărui cămin, fiecare om își trăiește adevarata viață, devine el însăși, cel pe care nimeni nu-l va cunoaște vreodată.

  — Pst. Pst.

  Revenind cu gândul pe balconul meu, caut cu ochii și urechile sunetul.

  — Aici, aud din nou.

  Urmăresc glasul, iar gura mi se deschide atunci când persoana cu glugă, de pe balconul paralel, îmi face cu mâna.

  — Lucas?

  Îi aud râsul de parcă ar fi lângă mine și mă ridic, ajungând în fața balustradei.

  — Cine altcineva?

  Fac ochii mari, dar nu pot să nu zâmbesc mulțumită.

  — Surprinsă? mă întreabă el.

   Glasul lui este gros, ușor răgușit, cu puțin amuzament pe ici pe colo. Dar ceva mă face atentă, accentul lui nu este pur englezesc, vorbește aproape la fel ca mine, diferit.

  — Tu ce crezi? îmi ridic mâinile.

   Trage un fum din țigara pe care o ține între degete, apoi se scarpină în cap, de fapt pe glugă, căci nu a renunțat la a se ascunde, chiar dacă vorbește, și..oftează. Oare de ce?

  — Ce e cu tine?

  De câteva săptămâni, cred că aproape o lună, nu a mai dat niciun semn. Am ieșit de câteva ori pe balcon, crezând că voi putea sta la taclale cu el, dar ba intra atunci când ieșeam eu, ba nu apărea cu săptămâna, ori mă ignora.

  — Ce e cu mine?

  Parcă îl și văd încruntătura falsă de pe chip.

  — Mă ignori atâta timp, iar apoi apari aici și...vorbești.

  Râsul lui mă irită și îmi vine să sar pe balconul lui și să-i trag gluga de pe cap.

  — Nu toți oamneii vorbesc?

  Am impresia că își bate joc de mine.

  — Până acum nu credeam că tu poți, îi spun printre dinți.

  Se lasă pe scaunul lui și își înclină capul într-o parte, iar eu încerc să zăresc măcar o trăsătură.

  — Pleci undeva? mă întreabă.

  Îmi privesc rochia neagră și mă prind cu mâinile de material.

  — Da, e o petrecere.