Niciodată

Capitolul 22

  Sophie povestește:

— Infectie respiratorie, mai pe scurt, mă lămurește doamna doctor, văzând că înțeleg doar termenii normali.

O urmăresc cum se duce la dulăpiorul de lângă patul meu, își pune foile pe el și începe să scrie cu repeziciune niște mâzgălituri pe care ea le consideră cuvinte.

    — Ai mai avut sângerări nazale înainte? întreabă, ridicându-și puțin capul spre mine.

     — Nu.

    — Tuse puternică?

Eu vorbesc, ea scrie.

     — Nu.

     — Dureri în piept?

     — Da.

După o ultimă semnătură, își reia poziția dreaptă și mă privește cu o ușoară compasiune pe deasupra ochelarilor exagerat de mari.

     — Diagnosticul nu este întru totul clar, prin urmare vei rămâne pentru câteva analize detaliate, îmi spune serioasă.

O privesc chiorâș. Femeia asta mă încurcă mai rău decât scrisul ei de mână.

     — Ați spus că am infecție respiratorie, dar există, totuși, unele neclarități? mă încrunt la ea.

Trage aer în piept și arată de parcă nu vrea să îmi spună. Expiră.

     — O să îți spun pe înțeles, da? vorbește calm, iar eu aprob din cap. Nu mă pot pronunța fără a ști cu certitudine și nu vreau să te îngrijorezi degeaba, dar îmi este teamă că aceste simptome pot anunța ceva mai grav decât o simpă infecție respiratorie.

Ce poate fi atât de grav, refuz să întreb, dar nu pot ignora teama ce îmi inundă acum corpul. Ea nu trebuie să știe că mi-e frică de ce ar putea descoperii câteva teste.

— Și aceste analize vă vor spune clar adevărata problemă? mă interesez cu sfială.

— Cu siguranță!

   Oftez și nu am de ce să mai stau pe gânduri. Trebuie să știu ce e cu mine.

— Atunci faceți tot ce e posibil să aflați, accept cu jumătate de gură.

   Dă din cap și pornește spre ieșirea din cameră, dar ceva o face să se întoarcă zâmbind ciudat.

— O să îl las pe iubitul tău să intre. A întors toată secția pe dos pentru tine, îmi face cu ochiul și iese înainte să deschid gura.

   Când am văzut cantitatea uriașă de sânge ce îmi curgea abundent din nas, m-am speriat atât de tare, încât am leșinat și mi-am pierdut pentru puțin timp cunoștința. Nu mai țin minte cum am ajuns aici, nu știu nici cine m-a adus aici. Iubitul meu, să fie Trent?

    Stau în camera aceasta de opt ore și mi se pare că se face din ce în ce mai mică. Nu am putut să dorm nici măcar câteva secunde, așa că mi-am petrecut ultimele ore numărând petele de mucegai de la colțuri și urmărind picăturile ce curg în perfuzie. Încă mai simt mici apăsări în piept și ceva mă înțeapă atunci când respir și sunt destul de amenință, dar acum totul e suportabil. Ciudat este că port niște haine străine și tot mai simt sânge închegat pe bărbie.