Niciodată

Capitolul 3

 

Ce este timpul și cine îl face să se grăbească, să treacă pe lângă noi fără de simțiri și să ne lase mereu în urmă? Aceasta este marea dilemă a vieții mele și atunci când voi afla răspunsul, cu siguranță va fi prea târziu să mai schimb ceva. La fel ca toate lucrurile frumoase și această ultimă săptămână de vacanță a trecut ca prin minune, aduncând o zi, neimportantă în vacanțe, dar atât de urâtă de elevi pe parcursul anilor de școală, ziua de luni și în același timp prima zi a ultimului meu an de liceu. Dacă aș spune că sunt emoționată aș minții, căci sunt mai mult decât îngrozită. Toată săptămâna mi-am făcut scenarii despre ce ar putea merge prost și sper să nu se potrivească vreunul. De fiecare dată pun răul pe primul plan, eu spun că sunt precaută, mama e de altă părere și spune că așa atrag lucruri negative, dar eu nu cred. De obicei nu este niciodată cum îmi imaginez eu, este chiar mai rău sau mult mai bine, depinde și de oameni.

Acum stau în fața șifonierului cu măinile pe șolduri și îmi privesc hainele, neștiind ce aș putea purta azi. De obicei mă îmbrac simplu și fără să îmi pese de alții, blugi, tricou și adidași. Dar astăzi este o zi, oarecum, importantă și trebuie să port ceva diferit, ceva în care să mă simt bine și să nu atrag prea mult atenția, dar în același timp drăguț. După câteva minute de privit și după mai multe de probă, hotărăsc să iau o pereche de blugi albi cu talie înaltă și o cămașă din denim. Îmi las părul desfăcut și îmi dau cu puțin rimel și luciu de buze. Nu îmi place să mă machiez în exces, sunt de părere că încă n-am ajuns la vârsta la care trebuie să îmi ascund ridurile, nici măcar puținele coșuri nu mă interesează. Îmi pun o jachetă neagră din piele și îmi așez geanta pe umăr, după care cobor în căutarea mamei mele. Pentru că sunt încă minoră, ea trebuie să vină cu mine în prima zi pentru a vorbi cu directorul școlii.

— Neața, mamă! Ești gata? o întreb atunci când o găsesc în living.

— Sunt gata de mult timp, te-am așteptat, se ridică și se îndreaptă spre mine.

Mă studiază din cap până în picioare cu un zâmbet, care aș putea să jur că se întinde de jur împrejurul capului.

— Îmi place cum te-ai îmbrăcat. Ai gusturi bune, la fel ca mama ta, îmi dau ochii peste cap, râzând și ies pe ușă, urmată de ea.

Mama se duce spre garaj pentru a scoate mașina, iar eu rămân pe trotuar, așteptând-o și privind spre casa vecină. Nu țin minte să fi văzut pe cineva intrând sau ieșind din ea, iar asta este foarte ciudat, deoarece o persoană din interior privește aproape în fiecare seară spre balconul meu. Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta, căci îmi vin în minte toate filmele de groază pe care le-am văzut și sunt foarte multe.

Claxoanează, aducându-mă înapoi în lumea celor normali. Prin minte îmi trec imagini din ziua aceea în care era cât pe ce să fiu sub roțile mașinii acelui brunet. Nu l-am mai văzut de atunci și sper să nu-l întâlnesc prea curând. Comportamentul lui mi s-a părut foarte ciudat, mă privea cu ură, deși nu mă cunoștea și nu cred că neatenția mea l-a făcut să se comporte așa, părea că mă cunoaște, chiar dacă n-ar avea de unde. Îmi scutur capul, alungând gândurile despre el și privesc drumul. Mama este foarte tăcută și asta este foarte ciudat, de obicei trebuie să te rogi în continuu la divinitate ca ea să tacă măcar pentru cinci minute. Dar acum pare mai plină de emoții ca mine.

În scurt timp parchează în fața noului meu liceu, o clădire ce are trei etaje și se întinde pe o suprafață destul de mare. Cobor din mașină și, ca de obicei, mă apuc de analizat locul. Curtea este plină de elevi împărțiți în diferite grupuri, ce depind de: gradul de inteligență, frumusețe-puțin creier, nivelul de popularitate, sau numărul bancnotelor din portofel.