Niciodată

Capitolul 2

   Un sunet mă trezește din visul pe care, în mai puțin de două secunde, l-am uitat. Îmi ridic capul buimacă, vrând să depistez sursa zgomotului, ce îmi strică somnul. Pare a fi un motor sau ceva asemănător.

      M-am apropiat de ușile balconului și am privit afară, soarele nu răsărise încă, semn că este foarte devreme. Am rămas acolo pentru câteva minute, asculând liniștea, căci zgomotul încetase. Am intrat în cameră, hotărâtă să-mi continui somnul închid ușile balconului și apuc marginile draperiilor pentru a le trage, când observ o umbra ce mă privește din spatele ușilor balconului paralel. Fiind întuneric nu pot distinge vreo trăsătură a persoanei, dar îmi pot da seama după statură că este bărbat. Deci chiar trebuie să trag draperiile atunci când mă schimb. Gândindu-mă la ce ar trebui să fac, nu am observat când acea persoană a dispărut, trăgând și draperiile odată cu ea. Așa am făcut și eu, am tras draperiile, aruncându-mă înapoi în căldura patului.

      Îmi ridica capul de pe pernă, căutându-mi telefonul pentru a vedea  ora. Era doar 9:30, credeam că am dormit mai mult.
Cobor din pat, îmi fac rutina de dimineață și mă schimb într-o pereche de blugi negrii și un tricou gri, după care merg jos. Este prea liniște în casă, semn că mama încă doarme. Neavând ocupație am început să prepar micul-dejun, vrând să-mi surprind mama.

      Sunt sigură că îmi va fi dor de tata, de prieteni și de restul familiei și sunt mai mult ca sigură că serile mele de plâns nu se vor sfârsi atâta timp cât lacrimile nu mi se vor seca.

    — Bună dimineața! Mmm, ce miros frumos! Nu-mi vine să cred că tu chiar faci de mâncare,  prinsă în gânduri melancolice, nici nu am simțit-o.

      Atunci când mama era acasă nu am făcut niciodată mâncare, nici măcar pe cea deja făcută nu mi-o încălzeam, asta pentru că făcea ea totul. În doi ani singură cu tatăl meu am fost forțată de împrejurări să învăț să gătesc. În acesti doi ani am realizat atât de multe lucruri, mi-am dat seama că niciodată nu am știut să apreciez ceea ce mama mea făcea, ea curăța totul, ea gătea și făcea multe alte lucruri, dar niciodată nu se plângea, era fericită dacă ne vedea pe noi fericiți.

     — Bună dimineața, mami! i-am răspuns zâmbind. Te poți așeza pentru că mâncarea este gata. I-am pus farfuria în față și m-am așezat și eu.

    — Ce vrei să faci astăzi? mă întreabă, după câteva minute de tăcere.

     — M-am gândit să mă plimb puțin prin împrejurimi, vreau să mă obișnuiesc cu locul, o informez eu.

      Adevărul este că stau cam prost cu orientarea și dacă vreodată m-aș pierde, ceea ce sigur se va întâmpla, trebuie să cunosc bine locația.

     — Te descurci singură, sau vrei să vin cu tine? chiar și ea știe problema mea cu orientarea.

     — Mă descurc, nu-ți face probleme.  o asigur și strâng masa, ea spălând vasele.

     Eu urăsc să spăl vasele, de mică mi-am dorit o mașină de spălat vase și încă vreau una.

      Mi-am luat geaca și am ieșit pe ușă. Se pare că vremea ține cu mine astăzi, este destul de cald pentru perioada aceasta și este ciudat că nu plouă.

     Nu știu exact în ce parte să mă duc și nu trebuie să uit pentru a ști unde să mă întorc, țin minte că ieri am zărit un mic parc așa că acolo mă îndrept. Traversez strada și ajung pe un drum micuț ce duce spre părculețul ce acum nu mai pare atât de mic, de fapt este foarte mare și lângă el sunt două terenuri cu iarbă prea verde pentru acest anotimp. Aici sunt foarte mulți oameni, de toate vârstele, unii își plimbă liniștiți câinii, unii aleargă, unii se joacă diferite jocuri, iar alții, la fel ca mine, doar se plimbă liniștiți. Mereu mi-a plăcut să privesc oamenii și să îmi imaginez povestea fiecăruia, sunt sigură că fiecare om ce merge zâmbind pe stradă își are propria suferință.