Niciodată

Capitolul 21

— Sophie, Matt îmi rostește numele cu o disperare evidentă, amestecată cu spaimă.

    Se aruncă în genunchi în fața mea și, probabil de teamă că mă poate răni cumva, nu are curajul să mă atingă, ci doar se agită pe lângă mine, neștiind cum ar putea proceda.

— Nu..mă străduiesc să vorbesc, dar tusea continuă nu-mi dă răgaz.

Îmi ridic puțin capul, gândindu-mă că își va da seama după expresie ce vreau să spun, și o zăresc pe Emma stând în spatele lui nepăsătoare, cu mâinile încrucișate la piept, având un zâmbet mare și viclean pe chipul satisfăcut. Nu pot să cred.

— Spune-mi, iubito, ce ți se întâmplă? întreabă Matt și e din ce în ce mai neliniștit. Ce pot să fac? Spune-mi!

  Iubito. Iubito. Iubito. Se aude ca un ecou în capul meu.

    Pumnii mi se înclestează și îi duc în dreptul pieptului, lovindu-mă repetitiv, găsind în asta ameliorarea de care am nevoie. Îi fac semne exasperată spre piept și gât, vrând să-și dea seama că nu pot respira, dar nu știu dacă reușesc să mă fac înțeleasă, căci îl văd ridicându-se dintr-o mișcare și ieșind ca o furtună pe ușă.

Emma, profitând de lipsa lui, se apleacă în fața mea și afișează o expresie dezgustată. Cum de am considerat-o prietenă?

— Atâta teatru doar pentru a-l impresiona? spune în bătaie de joc și râde isteric. Ești patetică!

Mă mai uit o dată la ea. Dacă nu aș fi văzut-o, puteam să jur că aceste vorbe au ieșit din gura lui Judy, dar nu, e doar Emma, cea care pretindea că îmi este prietenă, cea care îmi spunea să stau departe de Matt pentru binele meu. Binele meu. Acum mi-a picat fisa. Mă sfătuia să stau departe de el pentru că mă găsea o amenințare pentru șansele sale cu el.

Ușa se trântește puternic de perete și Matt se pune lângă mine, ținând în mână un pahar cu apă. Mi-l întinde și iau o gură mare din el, dar, pentru că nu pot înghiții, scuip totul pe el. Nu mai am timp să mă rușinez sau să-i cer iertare, căci un alt val de tuse mă lovește și simt cum gâtul mi se închide, nepermițându-i aerului să pătrundă.

— A..er, bâigui cu greutate și mă țin cu o mână de gât, simțind cum tremură atunci când tușesc.

Mă ridică în brațele sale și mă cară, alergând în grabă până la ieșirea din sală, ignorând curioșii. Un vânt puternic mă lovește și simt cum pielea mi se face de găină și cum frigul mi se strecoară în fiecare os. Observ că am ajuns la mașina lui și mă asează pe capotă; îmi acoperă umerii goi cu geaca sa neagră din piele, poziționându-se între picioarele mele. În alte circumstanțe aș fi fost stânjenită de postura în care mă aflu, dar acum îmi pasă doar de respirația care mă părăsește.

   — Inspiră, expiră, mă instruiește și fac întocmai.

    De-abia după câteva minute de negociat cu propria-mi respirație și câteva rugăciuni mintale, simt aerul străbătându-mi căile respiratorii și tusea se potolește încet-încet, cu toate că durerea din piept persistă.

   — Ești bine! răsuflă ușurat și mă trage într-o îmbrățișare binevenită.

   Căldura trupului său mă învăluie și știu că nimic rău nu mai poate ajunge la sufletul meu, atâta timp cât mă aflu în brațele sale puternice. Ne-au despărțit două luni, iar acum două rânduri subțiri de haine și o inimă ce nu bate pentru cealaltă. Îi inhaleze binecunoscutul parfum și mi-l adăpostesc în simțuri, pentru a-l purta cu mine în momentele de dor. Îi simt inima bătând cu nerăbdare și ascultând cu atenție, ritmul pare asemănător cu cel al inimii mele îndrăgostite, alert, de dor și disperat. El reprezintă singurul tratament de care am nevoie.