Capitolul 8

4.3K 229 21
                                    

   
     Sophie povestește:

     Săptămâna a trecut mai repede decât mă așteptam și nimic neobișnuiți nu s-a petrecut. Am devenit tot mai apropiată de noii mei prieteni, aproape că le-am povestit câteva lucruri persoanele, dar totuși sunt precaută. Am vorbit chiar și cu Will, aparent el și Liv sunt împreună, iar el nu este deloc așa cum am crezut; este amuzant și se compotră foarte bine cu Liv. La început aveau o relație secretă bazată pe beneficii, mai târziu și-au dat seama că s-au îndrăgostit și nu mai au scăpare, așa că și-au făcut relația publică. Înțelegerea cu Judy merge destul de bine și chiar am petrecut ceva timp împreună, nu este chiar atât de rea dacă ajungi să o cunoști. Pe Matthias l-am evitat cât mai mult cu putință și chiar a mers. Sunt fercită că nu mi-a mai acordat atenție și mă gândesc că poate a uitat de mine sau doar a vrut să mă sperie și asta a fost tot. Iar vecinul misterios face în continuare ce știe mai bine, se ascunde sub o glugă și mă privește.
În concluzie, a fost o săptămână liniștită, mult prea liniștită și îmi este teamă că este cea de dinaintea furtunii.

     Ziua de duminică nu a adus nimic special cu ea, doar seriale și lenevit pe canapea sau pe scaunul de pe balcon, privind cerul. Mama lucrează mereu și o vad destul de rar, seara vine târziu, iar dimineața când eu plec ea doarme. Acum stau pe scaunul balconului și privesc cum soarele începe a apune, iar în jurul lui se formează nori ce par a fi purpurii. Weekend-ul acesta m-a ajutat să îmi revin, să îmi pun gândurile în ordine și să îmi încarc bateriile pentru luptele ce vor urma împotriva vieții însăși.

     Simt cum o privire mă analizează și îmi îndrept ochii spre prea bine cunoscutul loc, deja a devenit un obicei. Chestia asta devine enervantă! Nu îi pot vedea fața, capul îi este mult prea adâncit în glugă și, ca de obicei, țigara nu-i lipsește dintre degete; poartă haine negre din cap până în picioare și arată foarte bine în ele. Nu știu cine e, nu știu de ce mă tot privește, nu știu de ce nu spune nici măcar un cuvânt, iar eu sunt din ce în ce mai curioasă să-l descopăr. Persoana lui nu îmi inspiră frică, așa cum ar fi normal sau așa cum poate el dorește, ci mă intrigă, mă face să vreau să-i dezvelesc capul de glugă și să-l studiez ca pe o operă de muzeu. Oare dacă i-aș vorbi, mi-ar răspunde sau s-ar ascunde în spatele perdelelor? Îmi e teamă să-i vorbesc, neîncrederea în propria-mi persoană își spune cuvântul și știu că voi pierde multe lucruri în viață din pricina fricii. Nu vreau asta, nu vreau ca toată viața mea să se rezume doar la lucrurile făcute din obligații, ci la cele din plăcere. Vreau să învăț să-mi asum riscuri și să uit de alții, să-mi pese doar de ceea ce vreau eu și să fiu încrezătoare în propriile forțe pentru că știu ce pot. De ce să nu încep de acum, ce poate merge rău?

      — Hei! rostesc timidă și încerc să folosesc un zâmbet cât mai real.

    Îi aștept reacția cu sufletul la gură și mă rog să nu mă fac de râs. Spre surprinderea mea, își ridică puțin capul, iar apoi îl mișcă în jos, în semn de salut. Sinceră să fiu nu eram sigură că asta va merge, deci acum habar nu am ce să spun.

    — Eu sunt Sophie! Tu ești..? îl întreb sfioasă, iar el se întoarce cu spatele și intră în cameră, lăsându-mă dezamăgită.

     Mă ridic și dau să plec, când un sunet de pix închis-deschis mă face să mă întorc și să îl văd pe băiat cu un bloc de desen în mâna stângă și cu un pix în cealaltă. Așează blocul de desen pe marginea balustradei și începe să mâzgălească ceva pe el. După câteva secunde de scris îl ridică, iar pe fața mea apare un zâmbet atunci când citesc numele "Lucas" de pe foaie. Tocmai mi-a dat puțină încredere și sunt hotărâtă să continui.

     — Îmi pare bine de cunoștință! Tu nu vorbești? îmi face din cap un semn scurt, iar eu mă conformez.

    Ține capul aplecat și îmi este imposibil să disting ceva.

Niciodată Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum