Niciodată

Capitolul 16

    Un amalgam de sentimente mă inundă în fiecare secundă, fluturii din stomac nu-mi dau pace, iar inima zdrobită se vindecă treptat, totul printr-un simplu sărut. Un sărut ce-mi face sentimentele să se înmulțească, iar pe mine mă face să-l iubesc de două ori mai mult. Totul e greșit, locul, momentul, situația, noi sărutându-ne, dar nu pot trece peste faptul că mi-a șters toată durerea cu buzele sale.

  Se oprește puțin pentru a mă privi, iar eu mă străduiesc să-mi aduc aminte cum se mai respiră. N-am știut niciodată ce înseamnă dragostea cu adevărat, dar de când l-am cunoscut pe el, învăț în fiecare zi, chiar de uneori mă doare că el nu-mi va împărtăși, niciodată, astfel de simțiri.

  Pare pierdut, amețit, vrăjit și mă privește de parcă încearcă să își aleagă cu grijă vorbele ce-i vor ieși pe gură, ca și cum fiecare cuvânt rostit mă va putea răni.

— Nu te voi întreba cum te simți, este evident că răspunsul nu va fi altfel decât aparentele, rostește calm, mângâindu-mi spatele, dar ce pot face ca să-ți revăd zâmbetul pe buze? îmi măresc ochii.

Spune-mi că mă iubești, minte-mă în cel mai frumos mod cu putință, fă-mi inima să tresalte de-o iluzie a fericirii și să se-ncreadă în cel mai frumos neadevăr, a ta iubire.

   — Nu cred că am mai zâmbit din inimă de ceva vreme, dar dacă vrei să fiu mai bine, nu pleca! îl rog, fixându-l cu privirea.

De fiecare dată când îl privesc în ochi, încercând să-i citesc sufletul și simțămintele, sunt îmiedicată de barierele impenetrabile pe care și le ridică și tot ceea ce văd sunt doar proprii mei ochi.

Îmi arată un zâmbet, cel mai frumos pe care l-am văzut și îmi ia mâinile într-ale sale.

  — Nu aveam de gând să te las singură, nici dacă îmi cereai asta, spune și îmi sărută mâna dreaptă.

Sunt sigură că obrajii îmi lucesc la fel ca două globulețe roșii din bradul de Crăciun, dar nu mă mai ascund, nu e prima dată când mă vede roșind.

  — Mulțumesc! îngăim timidă.

  Profunzimea din ochii lui mă face să-mi mut privirea, nu vreau să îl iubesc mai mult, nu vreau să îl iubesc deloc, dar inima mea proastă îmi îngroapă mereu speranțele.

— Măcar atât să-ți pot oferi, spune cu capul plecat, dar de data asta îmi spune mie, nu doar pentru el.

  Nu înțeleg ce vrea să spună. Vrea, cumva, să se revanșeze pentru ce mi-a făcut înainte sau..? E un băiat foarte complicat.

  — Ai mâncat? schimbă el subiectul, înainte de a pune eu vreo întrebare.

   — Nu, aveam de gând să mă duc cu Trent, dar..știi tu..îi răspund.

  Nu știu cum, dar mi-a luat toate grijile cu mâna, iar acum am impresia că, ce s-a întâmplat mai înainte, a fost doar în mintea mea.

   — Acum mergi cu mine! spune puțin apăsat, ca un ordin, din cauză că l-am pomenit pe Trent.

  Nu mai comentez, chiar dacă mă deranjează cum tonul său se schimbă de la un moment la celălalt, puțin prea rapid pentru mine, el este ultima persoană cu care aș vrea să mă cert în seara asta. Îmi iau telefonul și niște bani, iar apoi îl urmez spre mașină.

  Spre marea mea mirare, apucă portiera și îmi deschide ușa, gest pe care nu l-a mai făcut până acum și de care nu-l credeam capabil.