Prolog

10.2K 441 18
                                    

Cândva, privitul in oglindă era un lucru obișnuit pe care iubeam să-l fac. Nu exista oglindă, geam sau vitrină in care să nu-mi arunc curioasă un ochi, admirând-mă. Acum, o simplă privire aruncată propriei reflexii in oglindă a devenit un adevărat chin. Pielea, ce odată îmi era măslinie, acum este albă ca spuma laptelui și palidă ca frunza de toamnă, ce se sfărâmă în bătaia vântului. Cândva, mă plângeam că simplele kilograme în plus îmi dădeau bătăi de cap, acum aș da orice pentru câteva care să-mi acopere coastele, ce se văd prin orice aș purta. Iar părul, părul meu lung și frumos, de culoarea abanosului și-a pierdut toată strălucirea și în cel mai scurt timp volumul.

Într-o zi așteptam autobuzul în stație, iar lângă mine stătea o fetiță, ce nu avea mai mult de 6 ani, împreună cu mama ei ce purta uniformă de doctor. Fetița m-a privit îndelung cu ochii ei de copil curios, iar privirea i-a rămas pe fața mea de stafie. Pe chipul ei micuț a apărut o încruntătură atunci când a zărit puținele fire de păr ce-mi ies de sub eșarfa în care mi-am ascuns capul. S-a întors spre mama ei și a tras-o de mână, până ce aceasta a ajuns la același nivel cu micuța.

— Mami, ce s-a întâmplat cu părul ei? am auzit-o întrebându-și mama, iar în ochii mei lacrimile și-au făcut apariția.

Mama micuței curioase m-a privit cu ochi blânzi și plini de înțelegere amestecată cu milă.

— Există oameni care suferă și se luptă în fiecare zi cu o boală, iar acești oameni sunt foarte puternici și nu se dau bătuți niciodată. De multe ori pierd lucruri pe parcursul bătăliei, înainte să ajungă la lupta finală, iar ea și-a pierdut părul. Acea fată este o luptătoare, îi explică mama, iar fetița se uită la mine, apoi își întoarce din nou privirea spre mama ei.

De obicei, oamenii mă privesc cu ostilitate și uneori cu nepăsare. Cum de această femeie mă consideră o luptătoare?

— Ca o eroină? întreabă fetița zâmbind și se uită fix în ochii mei.

—Ca o eroină! o lămurește mama, legându-i mai bine fularul și privind-o zâmbind.

Micuța se desprinde din brațele mamei și merge puțin până ajunge în dreptul meu. Simt cum două mânuțe se încolăcesc în jurul meu și râmân uimită când îmi dau seama că puiul acesta de om mă îmbrățișează fără să îi fie scârbă de mine și fără să mă blameze pentru felul în care arăt.

— Ești o eroină! spune aceasta entuziasmată, iar după atâta timp pe buzele mele apare un zâmbet sincer.

O strâng în brațe pe micuță, iar aceasta mă trage de o mână, aducându-mă la nivelul ei.

— O să câștigi bătălia. Toți eroii câștigă! fața ei radiază de fericire, iar inima mea se umple de durere. Ești frumoasă! după aceste două cuvinte, plasează un sărut micuț pe obrazul meu și fuge la mama ei pentru a se urca în autobuz.

Rămân cu gura căscată și cu toate cuvintele blocate în gât. Acest copil, sufletul acesta curat, a reușit să-mi aducă puțină speranță în suflet după atâtea bătălii purtate cu propria-mi conștiință. Și m-a făcut să realizez că poate chiar sunt o luptătoare, o luptătoare ce a abandonat bătălia înainte ca aceasta să înceapă.

Niciodată Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum