Niciodată

Capitolul 1

Cu fiecare pas pe care-l fac, cu fiecare zi care trece, sunt tot mai aproape de a-mi schimba viața. Este o schimbare majoră, nu e ca și cum m-aș fi mutat dintr-un oraș in altul, ci pe un alt continent. Încerc să nu-mi fac griji, America față de Europa este doar la o aruncătură de băț, nu-i așa?

Am coborât din avion, am atins platforma cu piciorul drept, m-am gândit:" Cu pasul acesta aș putea să-mi schimb viața, pasul acesta ar putea fi decisiv".

Sunt cu adevărat pregătită sau doar vreau asta? Nu e același lucru? Nu stiu...

Vreau.

Nu vreau.

Sunt indecisă.

Să mă tem de această posibilă schimbare? Dar de ce să-mi fie teamă cu adevărat, de schimbarea în sine sau de singurătate? Mă aflu cu un picior in trecut si cu celălalt spre viitor. Întrebări, gânduri..nici măcar un răspuns. Mă voi acomoda? Îmi voi face prieteni? Va vorbi cineva cu mine sau măcar va încerca? Vor rade de mine pentru că sunt diferită?

Toata viața mi-a fost plină de îndoieli, încrederea în mine este la pământ, dar cum spune mama: "Trebuie să riști!" Fiind o fire mai timidă întotdeauna am avut temeri, chiar dacă mereu m-am integrat rapid. Sper că de această dată să fie la fel.

"Mi-e teamă! Mi-e frică! Nu am curajul să..."

Aș vrea să scap de aceste gânduri, de aceste întrebări. Aș vrea să scap de acea voce din capul meu, care îmi spune "Dacă faci asta poate....Dacă spui asta poate.." și mă face să plasez răul pe primul loc, în defavoarea binelui. Sunt timidă! Știu asta. Dar oare nu pot scăpa? Oare pot învinge această stare care mă domină?

Oare e timiditatea o caracteristică cu care m-am născut? Aceste întrebări nu mi-au părăsit niciodată mintea. Dar am aflat prin trăiri răspunsurile. Nu m-am născut fără încredere în mine. NU! Oamneii din jurul meu m-au făcut așa.

"Nu ești bună de nimic!", "Nu o să ajungi nimic in viață !", "Esti proastă!".

Și acestea sunt doar câteva fraze din cele cu care, propriul meu tată, mi-a umplut capul timp de aproape 18 ani.

Toate aceste cuvinte m-au făcut să îmi pierd încrederea în mine, m-au făcut să mă întreb: "Oare chiar așa este, nu sunt bună de nimic?" și mi-au înfrânat de multe ori dorințele.

Cuvintele dor atât de tare și au un impact atât de puternic, mai ales când vin din parte unei persoane pe care o iubești.

Sper să scap de aceste întrebări, căndva.

Am așteptat mult această zi, ziua noului început. După doi ani cu tatăl meu, această schimbare imi este prielnică.

29 mai, nu voi uita niciodată această dată, data în care mama mea a plecat în Anglia cu tot cu inima mea. Ea spune că motivul plecării a fost serviciul, ea fiind doctor, dar eu știu că motivul adevărat a fost tatăl meu, de aceea am și lăsat-o să plece. Nu-i voi uita niciodată privirea si ochii umezi ce mă priveau cu durere în timp ce intra pe poarta de îmbarcare. Și-acum uite-mă aici, mutându-mă împreună cu ea în țara pe care eu pur și simplu o ador. Și nu o ador din cauza clădirilor frumoase și a parcurilor minunate, ci din cauza ploii. Da, iubesc ploaia, întotdeauna am iubit-o. Îmi dă un sentiment de liniște si pace, făcându-mă să-mi uit toate problemele. Nu voi înțelege in veci de ce oamenii se ascund de ea.

— Ești bine? mă trezește mama din visare, în timp ce priveam clădirile din taxiul in care ne-am urcat. Știi că totul va fi bine, tu vei fi bine! Ai încredere în mine! continuă ea.