Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 20

Părinții sunt ca niște dascăli, doar că ei lucrează gratis. Ne învață despre sentimente, omenie, perseverență și iubire. De multe ori îi contrazicem, ne simțim rebeli, puternici, de neastâmpărat.

— Tată, eu nu-nțeleg! Asta este treabă de bărbat! Îi spun privindu-l furioasă și simțindu-mă nedreptățită.

— Cine a spus asta? M-a privit tata, nedumerit.

— Uită-te și tu! Ce-mi trebuie mie să știu treburi bărbătești!? Strig eu, ridicând brațele în aer, fluturând o șurubelniță. Nu există familie perfectă, într-adevăr. Dar ce contează este ca o familie să fie unită.

— Când ești tânăr, ai vrea să-nfrunți lumea întreagă, să păşești în semiîntunericul vieții și să descoperi lucruri noi. Îți faci bagajul și decizi să riști, ca orice tânăr la vârsta ta. Îți saluți părinții în mod superficial pentru că ești prea concentrat asupra viitorului în timp ce ei suferă, știind că vei înfrunta nenumărate greutăți. Printre atâția oameni necunoscuți și locuri noi, vei realiza că cele mai calde priviri nu trebui căutate prin lume pentru că le aveai deja. Vei realiza că nu există loc mai călduros și mai sigur. Acasă este locul unde-s cei dragi, acolo unde nimeni nu te va judeca și toți te vor ajuta când ai nevoie. Viața mi-a arătat că deseori părinții ne cunosc mai bine decât am putea crede.

— O femeie trebuie să știe a le face pe toate!

— Și bărbatul ce mai face?

— El le va face când vei avea nevoie, dar până atunci trebuie să te descurci singură! Trebuie să fii independentă, să nu depinzi de un bărbat! Să faci lucrurile perfect, să nu trebuiască să le iei din nou la mână! N-avem timp pentru migălit de două ori! Fă în așa fel, încât cei care vin în urma ta să spună BRAVO EI, a reușit.

— Bine, explică-mi din nou. M-am așezat în poziția piticului, ca un copil ce urma să primească o nouă lecție de viață. Afară era soare și cald, o superbă zi de vară. Când zilele deveneau mai lungi, telefonul suna degeaba: toți patru stăteam afară, ne povesteam, ne plimbam prin grădina plină cu flori, admiram livada și ne bucuram de soare.

Îmi place vara. De multe ori am încercat să fur razele soarelui dintr-o privire: se spune că nu-ți face bine să-l privești pentru că ai putea să-ți faci rău. Sunt zile în care ador cum razele soarelui îmi ating ușor obrajii palizi, parcă-mi încălzesc sufletul cu voie bună și liniște. De multe ori avem nevoie de puțină singurătate pentru a ne asculta gândurile. Alteori, când sufletul îmi este făcut bucăți, prefer să mă așez ca un copil sub ploaie și lacrimile să mi se confunde cu picăturile ploii. Stau, privesc către cer, respir adânc și încerc să-mi iert fiecare greșeală. Trăim și greșim. Este un imperativ al vieții, n-avem de ales. Important este să nu mai repetăm greșeala.

Au fost momente în care am eșuat și n-am reușit să fac ceea ce mi-am propus. Am insistat de mai multe ori, m-am târât printre lacrimi pentru a-mi ajunge scopul și l-am pierdut, acesta alunecându-mi printre degete. M-am simțit umilită, nedreptățită și jignită de soartă. Apoi m-am ridicat și am luptat din nou, am străbătut din nou acele drumuri și am înțeles unde am greșit. Orice căzătură este o lecție de viață: depinde de tine. Fie înveți ceva, fie te enervezi și cedezi. N-ai ce pierde, întotdeauna ai ceva de câștigat. Experiență sau fericire.

În viață trebuie să fii mereu atentă, să asculți și să fii curioasă. Ceea ce astăzi poate părea nefolositor, mâine te va scoate dintr-o problemă. Este bine să știi câte ceva din toate! Să cunoști oameni noi pentru că în viață înveți până la ultima răsuflare, mi-a spus tata. L-am privit și am realizat că în timp ce eu mă bucur de plăcerile tinereții, părinții mei îmbătrânesc și la un moment dat îmi voi hrăni sufletul cu aceste amintiri. Părinții nu sunt nemuritori, din păcate. Până la urmă, cum poți crede că omul care ți-a dat viață nu te cunoaște?