Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 14

Duminică dimineața. Afară plouă liniștit, cerul este de un gri suav, soarele stă ascuns.

Îi este rușine! exclamă străbunica. Astăzi nu vrea să ne vadă! Se rușinează soarele de noi! O privesc și zâmbesc. O femeie credincioasă, simplă și muncitoare. Era gătită cu straie simple, negru‑abanos: o fustă cumpărată de mama, ce-i punea în evidență talia de albină, un cardigan negru și o cămașă de pe vremurile tinereții. Basmaua neagră, evident.

Cândva, străbunicul mi-a spus: Orice ai face, să nu te oprești. Să faci cât poți, să-ți trăiești visele și să-ți dorești mai mult, să ajungi acolo unde-ți dorești. Să nu lași ca viața să treacă pe lângă tine pentru că peste ani vei sta pe un fotoliu numărând șansele pierdute.

— Nu-mi place cum îți stă în negru! Parcă mai frumoasă ești atunci când porţi basma colorată! O strâng în brațe și realizez cât este de slabă și de plăpândă. Se simt doar oasele, carnea a dispărut!

— La biserică așa se merge! Unde este maică‑ta? I-am zis că ar fi mai bine dacă am merge pe jos, să ne adunăm gândurile și să ştim pentru ce ne rugăm.

— Lasă, mai bine cu mașina! Matale nu vezi că plouă? Apoi te obosești degeaba. Așa te sui în mașină și cobori la biserică.

— Da, să știi că nu-i rău. Am zis eu că trebuia să mergem cu mașina. Încep să râd și o zăresc pe mama cum iese din casă. Ce om frumos! Mamei mele trebuie să mulțumesc pentru tot ce-i frumos în sufletul meu și-n viața mea!

— Da unde mergi cu pantalonii aceia? Ce-s ăia?

— Blugi, sunt blugi, dar sunt negri.

— Așa strâmți? Mă-ntreb cum de mai poți respira! bombăne străbunica îndreptându-se către mașină.

— Aveți grijă, bine?

— Sigur! Să nu pleci de acasă, că n-avem cheie!

— Hai, Laura, dă mai fuga că ajungem târziu și râd femeile din sat de mine!

— Eu și mama începem să râdem. Le privesc cum mă salută din mașină și realizez că era pentru prima dată când rămâneam singură în acea casă întotdeauna plină cu oameni.

— Închid porțile mari și decid să intru în casă pentru a-mi verifica telefonul și pentru a citi o carte. Cititul este ca o călătorie, poți avea nenumărate vieți și le poți alege. Nu-mi cumpărasem cartelă, de aceea semnalul era destul de slab.

— Cine să te sune? Nimeni. Lumea trimite un mesaj pentru că este gratuit. Doar oamenii mei dragi mă sună pentru a mă-ntreba cum o mai duc. Prietenii adevărați sunt cei care-ți scriu peste tot și dacă nu răspunzi, se-ngrijorează. Ei insistă cu riscul de a te face să te superi. Cine s-ar supăra pe un amic care-ți vrea binele?

Mă descalț de papuci și caut o pereche de botoși cât mai groși. Adoram să stau la țară, dar uram frigul. În zilele cu ploaie, preferam să nu ies, pentru că orice aș fi făcut, m-aș fi murdărit. Las papucii cu trei numere mai mari și-mi îndes tălpile într-o pereche de botoși din lână. Când am organizat pomana străbunicului, am realizat câte obiceiuri există, unora chiar nu le-am găsit o explicație. Casa se umpluse cu oameni, bucătăria era plină cu femei și în oale stăteau ascunse numai bunătățuri. În acel moment, tot ce-mi doream era să stau în pat și să răsfoiesc poze.

Parchetul scârţâie obosit, iar eu tresar. Acel zgomot îmi amintește de copilărie, ce bine era pe atunci. Mă-nvăluie un parfum de tei, iar eu nu mai sunt femeie, sunt un copil ce caută să descopere un secret. Acea valiză nu-mi era nouă, o văzusem în vise, eram sigură.