Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 10. Maria

Principesa Elena, România, 2015

De obicei, trecutul se aruncă asupra ta în momentul greșit, când rănile ți s-au vindecat și ai reușit să interiorizezi anumite trăiri.

După relația cu Vlad, încetasem să mai cred în iubire. Nu-mi mai făceam planuri, trăiam momentul și încercam să mă feresc de sentimente, alesesem să nu mă mai implic.

Fiecare femeie are nevoie de un om care să-i spună: „Ştiu că poți!". Acele trei cuvinte sunt suficiente ca ea să mişte munții din loc.

Am simțit durerea, am trăit fiecare secundă de plăcere, am cunoscut oameni buni, oameni egoiști. Am iubit, m-am luptat pentru omul pe care-l iubeam. Am fost în Paradis, am ajuns și prin Infern. Momente de fericire presărate cu zâmbete, clipe în care mă simțeam singură și părăsită.

Suferi până la un moment în care pielea, inima și ochii nu mai simt. Durerea nu-i mai atinge pentru că s-au obișnuit cu suferința. Câte lacrimi avem la dispoziție? Pentru Vlad le vărsasem pe toate.

Într-o zi, Paul mi-a spus:

— Chiar dacă ne-am certat, niciodată n-ai plâns. Chiar nu-ți pasă de mine?

— Paul, îmi ceri să nu te iubesc, apoi ai vrea să plâng pentru tine.

— Da, ai dreptate, dar câteodată am impresia că... nu mai ai lacrimi!

— Da, le-am vărsat pe toate pentru un singur om și din acel moment mi-am promis că niciun bărbat nu-mi va mai cunoaște slăbiciunile, că nu-i voi oferi nimănui șansa să mă pună din nou la pământ.

Paul știa despre Vlad, cunoștea golul pe care mi-l lăsase în suflet și în fiecare zi încerca să-mi ofere motive pentru a zâmbi. Un mesaj, un apel, prezența lui.

Câteodată este bine să depui armele și să lași ca lucrurile să vină de la sine. Dacă un om îți este sortit, va rămâne lângă tine. Dacă viața îl duce departe, consideră-l o lecție de viață, păstrează amintirile frumoase și încearcă să uiți tot ce a fost neplăcut. La ce bun să tot cari după tine decepții, iluzii, promisiuni și sentimente negative?

Voiam să mă bucur de fiecare moment petrecut cu Paul. Pentru că nu eram un cuplu, mai mult din decizia mea, ne vedeam rar. Când ne întâlneam, uitam de lume și ne ascundeam sub cearșafuri albe, de catifea. Adoram gropițele lui, ochii blânzi și ceea ce trezea în mine: creaturi de care n-aveam habar, care-mi făceau inima să tremure și pielea să se înroșească.

— Ești frumoasă! mi-a spus privindu-mă cu o tandrețe incredibil de seducătoare. Chipul îmi lua foc, inima bătea tare și tot ce-mi doream era sărutul lui.

— Ai roșit! a spus, râzând ca un copil poznaș.

— Mereu mă dau de gol! Scuză-mă! i-am zis, acoperindu-mi chipul.

— Să te scuz? De ce? Femeia care roșește este bună de iubit! Ea este sinceră, naturală și nu-și ascunde sentimentele! Eu acum te privesc și știu că...

Am înghițit în sec. Mă privea în ochi și imediat ghicea ceea ce simțeam:

— Vrei să fii iubită. Îi simt palma prin părul meu ce alunecă ușor sub atingerea lui.

— Dar tu nu poți... Închid ochii și pentru câteva secunde simt că mă pierd.

— Nu, eu nu pot să te iubesc. Acum nu. Deschid ochii și zâmbesc.

— Dar când? L-am întrebat râzând. Când voi fi bătrână? Mă strâmb ca o copilă.

— Probabil... Cine știe. „Când două persoane sunt făcute pentru a sta...