Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 6. Elena

Principesa Elena, România, 2015

Verific telefonul: niciun mesaj, niciun apel. Decid să îl las pe noptieră și să ies în grădină. Lângă bucătărie, mama spală vasele: două ligheane, unul pentru vasele murdare, celălalt pentru clătit. De ar funcționa la fel și cu sentimentele, de le-am putea curăța de minciuni și dezamăgiri, de am putea răzui sufletul de durere, totul ar fi mai simplu. Așezată pe bancă, străbunica Elena. O privesc atent: ochi albaștri ca cerul și păr lung, nins de ani. Mâinile îi sunt slabe, pricăjite și pielea creață de pe chipul ei se întinde când, privindu-mă, îmi zâmbește.

— Hai lângă mine să spargem niște nuci! În ochii ei citeam acea fericire pe care o au doar copiii când au chef de boacăne. Deși mama o rugase să nu se obosească și să nu facă treabă, străbunica Elena nu putea sta într‑un loc. Am decis să particip la jocul ei, neputincioasă în fața unor ochi atât de limpezi și blânzi.

— Bine, ce trebuie să fac? Mă așez pe bancă și o privesc zâmbind. Realizasem că, în timp, rolurile se schimbaseră: cândva ea mă învăța ce este bine și ce este rău, participa la jocurile mele copilărești și mă apăra când făceam vreo prostie. Fetița pe care o alerga prin curte devenise femeie.

— Tu spargi nucile, eu le aleg. Reușești?

— Da, sigur. De fapt nu știam cum se face. Voiam să stau cu străbunica și să o fac fericită. Privind-o în ochi, am realizat că fericirea este un sentiment simplu.

— Vai, dar nu așa! Nu știi să spargi nucile? Dă-i tare! Ai grijă la degete! Direct în mijloc! Hai, că n-avem toată ziua!

— Bine. Încep să sparg nuci și după o oră mă simțeam expertă. Ridic privirea către găleata cu miezi și rămân fără cuvinte.

— Dar unde sunt toate nucile? Aș jura că am spart mai multe!

Întorc privirea către străbunica și o surprind mestecând nuci ca un copil care savurează bomboanele interzise de părinți. Da, îmbătrânind, devenim din nou copii.

— Vai, străbunica, dar câte ai mâncat? Știi că nu ai voie? Privesc îngrozită și vizibil îngrijorată.

— Cum să nu am voie? Este mâncare! Cum adică, mâncare nu-i de joacă, copilă! Când eram tânără, ce aș fi dat pentru o nucă...

— Nu ai voie să mănânci atâtea nuci! Dă-mi și mie una. Fur una și încep să ronțăi.

— Poftim. Acum mai spargi câteva? Ne trebuie pentru coliva lu' bunicu.

— Sigur că da, dar să știi că sunt cu ochii pe tine! Mă apuc din nou de treabă, de data asta cu un zâmbet larg pe buze. Sufletul îmi râdea. Străbuna se distra și eu uitasem de griji.

— Auzi, dar băiatul acela cu care te pupai tu, ce mai face?

— Cine? Vlad? Încerc să par cât mai detașată și nepăsătoare. Adevărul este că Vlad rămăsese în sufletul meu, deși anii trecuseră. Cum să urăști un om pe care l-ai iubit? Atunci n-a fost iubire, ci un moft. Când iubești un om, îi vrei binele orice s-ar întâmpla.

— Da... Cred că Vlad se numea.

Respir adânc. Străbunica Elena îl cunoscuse pe Vlad la nunta unei rude.

— Vlad este bine, cred. Încep să sparg nuci cu mai multă putere.

— Era frumușel. Brunețel, cu ochi căprui, cam slăbuț. Nu mi-o plăcut că nu o jucat cu tine. Ce bărbat este acela? Să nu știe a dansa. Eu pe străbunicul așa l-am cunoscut, la joc, în sat.