Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 4. Elena

Principesa Elena, România, 2015

Am încetinit pentru a savura cât mai mult acel moment: căsuțe mici, dar frumos aranjate, pe stradă – copii și adulţi de muncă, chipuri istovite, dar demne, biciclete îndreptându-se grăbit către brutărie sau micul magazin de la colț. Am numărat străzile, așa cum o făceam de obicei. Pe colț, grădinița mamei mele. Aici. Aceasta este strada bunicii.

Am luat-o la stânga atent, știind că drumul pe acolo este greu de străbătut. Am parcurs acei metri încet, învăluită într-o lume magică, într-un trecut ţesut cu fire aurii. Aș vrea să pot da timpul înapoi. Să fiu din nou copil. Să nu am griji, să nu-mi pese de ce spun ceilalți, să iubesc cât pot de mult fără a mă gândi la dezamăgiri, să nu am responsabilități și singura mea grijă să fie cum să mă bucur mai bine de viață.

Dacă am prețui viața de când suntem mici, câte clipe am aprecia mai mult! Din păcate, atunci când suntem suflete plăpânde, ne dorim să creștem cât mai curând: ne pripim, din graba de a savura toate momentele vieții, și uităm că acest voiaj la un moment dat se va sfârși. Fiecare moment ar trebui trăit cu maximă intensitate. Până și clipele grele ne pot învăța ceva.

Străbunica Elena întotdeauna a fost o femeie cu credință în Dumnezeu. Ca majoritatea femeilor de la ţară, își petrecea fiecare duminică la slujbă, rugându-se pentru copii, nepoți și strănepoți. Îmi amintesc acele dimineți în care mă pregătea de zor, mă îmbrăca cu haine frumoase și împreună plecam la drum. Pe unde eu treceam acum cu mașina, cu mulți ani în urmă se plimbau două generații:

— Străbunica, ce este dragostea?

— Ce întrebare mai este și asta? mi-a răspuns uimită.

— Tu îl iubești pe străbunicul?

— Da, sigur.

— Și cum știi?

— Păi, mă gândesc cum să fac să-i fie bine. Îi pregătesc de mâncare, îi spăl rufele, îl ajut la greu și mă rog pentru el.

— Te rogi pentru el?

— Da, mă rog pentru el. Atunci când ții la un om, trebuie să-i vrei binele. Nu-l poți răni și îți dorești să-l poți proteja oriunde te-ai afla. Din acest motiv mă rog pentru străbunicul, ca Dumnezeu să-l poată proteja.

— Străbunica...?

— Da?

— Atunci să te rogi și pentru mine, când voi pleca la școală și nu voi mai fi lângă tine.

Cu pielea de găină, în timp ce mama vorbea la telefon anunțând sosirea noastră, eu zburam în timp: pietrele pe jos, gardurile colorate, căsuțele îngrijite, florile, pomii pe marginea străzii. Timpul se oprise în loc. Amintirile parcă se aruncau asupra mea ca niște săgeți: atâtea amintiri. Ce bine era atunci, când mă plimbam cu străbunicul, mergeam pe bicicletă la brutărie și admiram acea viață simplă, autentică și făcută din muncă și lucruri mărunte.

După ce pedalam la bicicleta veche, cu o șa mult prea înaltă și pedale călcate în picioare de timp, ajunsă în fața brutăriei, știam că străbunicul va cumpăra o pâine în plus, pentru mine.

— Vrei un colț de pâine? Să ai spor la mers către casă! mi-a spus străbunicul, privindu-mă cu ochi blânzi și curioși. Întotdeauna avea o sclipire în privire, în ochii lui puteai citi povestea unui tânăr cu chef de viață, om curios și cult, deși locuia într-un sat întotdeauna căuta să fie informat.

— Da! Cât este de bună! i-am răspuns cu mare bucurie. Știa întotdeauna ce-mi place și încerca să‑mi ofere tot ce-mi doream.

Încă o stradă și am ajuns. Număram străzile până la poarta bunicii. Ca și atunci când mă întorceam de la brutărie, cu străbunicul. El știa că nu mă voi sătura cu un colț de pâine. O pâine rotundă, abia scoasă de la cuptor, proaspătă și caldă, de abia reușeam să o țin în palme. Nu mă interesa. Chiar dacă atunci când mă duceam la bunici, care locuiau în oraș, primeam cele mai bune dulciuri și nenumărate bunătăți, la străbunici mă simțeam cel mai bine, atât eu, cât și sora mea.