Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 8. Elena

Principesa Elena, România, 2015

Grădina străbunicilor era destul de mare. În mijlocul curții se afla o sârmă susținută de un lemn cam șubred: când eram mică, deseori mă jucam și o necăjeam pe străbunica Elena în timp ce întindea rufele.

Vara, când ne strângeam cu mic și cu mare, ne jucam în jurul ei, trăgând-o de șorț.

— V-am spus să nu vă mai udați! Ce idei aveți și voi, să vă turnați găleți de apă în cap?! Unde ați văzut așa ceva? Sunteți de la oraș, am pretenții la voi!

— Dar noi suntem din Bădăran, străbună! Alergam prin jurul ei și cântam. Deseori urmăream umbrele păsărilor și parcă acel pământ dogorit de soare devenea cerul meu.

— Bărăgan, copilă! BĂ-RĂ-GAN! Zburdam pe lângă ea, gândindu-mă la viitorul meu, fără prea multe griji și așteptări.

Mă opresc și rostesc serioasă:

— Bădăran!

— Dacă v-ar vedea maică-ta, m-ar bate și pe mine, și pe voi! Ca pe o...

— ȚOALĂ!

În pragul antreului, apare străbunicul:

— Dă fuga, Leano! Vino să mă ajuți aici! Lasă copiii să se joace!

Am fugit repede, lăsând-o pe străbunica bombănind cu rufele în brațe. Dacă mă prindea, sigur mi-ar fi spus că așa nu fac domnișoarele. Că trebuie să-nvăț a gospodări, să nu mă mai joc atât, să admir mai puțin natura, florile și păsările şi să învăţ cum se fac gogoșile.

— Unde mergi?

— Fug până la colț, pe la fete. Mă feresc de privirea străbunicii și caut scăpare către poartă.

— Nu vrei să vezi cum se face mâncărica de roșii care îți place atât de mult?

— Nuuuuuuuuuuu, lasă că îmi spui când vin la masăăăăăăăăăă! Am fugit cât puteam de repede. Alergând către poartă, atingeam lalelele și mă simțeam cel mai fericit copil. Poarta se trântea în urma mea și se auzea un glas de femeie:

— Cine a trântit poarta? Ioneleeeeee, e cineva la poartă! Las în urmă tot și mă bucur de moment.

Ce bine era pe vremea aia. Când ești copil, totul ți se pare normal: familia este o certitudine, prezența celor dragi este asigurată și crezi că nimic nu se poate schimba. Nu știi că anii trec, în timp ce tu crești, te maturizezi și trăiești ceea ce vrei să trăiești, oamenii dragi îmbătrânesc. De ai putea opri ceasul vieții, l-ai lăsa nemișcat pentru a te bucura de cei dragi. Când poți, nu te bucuri și nu realizezi cât ești de norocos. Când înțelegi ce ai, nu te mai poți bucura, pentru că timpul ți-a furat oameni importanți, pe care-i iubești.

Ce rămâne în urma unui om? Amintirile. Pozele. Faptele.

Ridic privirea: deasupra mea un cer senin. Câteva vrăbiuțe cântă de zor, căutând cuibul. Întind tricourile spălate de mână fără grabă. Străbunica nu avea mașină de spălat. Mai exact, nu avea nici baie. Ziua ce trecuse, mama îmi spălase câteva tricouri pe ascuns, pentru că nu se putea, așa că m-am trezit pentru a le întinde repede, înainte ca străbunica Elena să se trezească. Cu câțiva ani în urmă, la ora 5 era în picioare. Când ne trezeam, ceaiul de mușețel și gogoșile mă aşteptau în mica bucătărie ce-mi părea făcută din chibrituri. Pereți pitici, un bufet albui, plin cu pahare și farfurii. Totul neschimbat. Doar noi ne schimbaserăm. Străbunicul nu mai era. Nimeni nu avea curajul să spună adevărul, toți se prefăceau că sunt puternici și că totul decurge normal: fără străbunicul, casa părea mai goală. Fără glumele lui, fără acel zâmbet poznaș, peripețiile mele nu-și mai aveau sensul.