Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 5. Maria

Florența, Italia, 2006

Am închis ochii, dar n-am reușit, lacrimile au alunecat pe obraz, mi-au atins buzele și mi-au scăldat sufletul. Am încercat să rezist, să mă ridic, să mă conving că n-am nimic, că totul este bine, că nu există probleme și greutăți peste care n-aș putea trece. Așa sunt eu, îmi golesc sufletul de greutăți prin lacrimi.

— Scuză-mă, dar trebuie să plec. Ai grijă, mi-a scris grăbit. Ceea ce mă atrăgea la Vlad, deși câteodată era egoist, era misterul ce se rotea în jurul lui. Apărea și dispărea. Era al meu, nu mai era al meu.

Chipul îi dispăruse de pe ecran, dar cuvintele lui încă mai săpau în sufletul meu. Îmi plăcea Vlad. Îmi plăceau nopțile petrecute stând de vorbă la telefon sau pe Messenger. Acela era locul nostru iar cuvântul prietenie devenise prea strâmt pentru sentimentele mele. Greșisem, într-adevăr. I-am servit sentimentele mele pe o farfurie de argint, iar el a refuzat să mă asculte. Trebuie să accept ideea, să mă mulțumesc cu o simplă amiciție. Urma să fiu prietena lui cea mai bună, singurul mod de a-l păstra în viața mea. Nu-mi păsa. Riscam să fiu un spectator, deși îmi doream din răsputeri să fiu personajul principal. Nu aveam arme pentru a lupta. Mă simțeam neputincioasă, deloc frumoasă și nedorită. Totul fusese în zadar. Riscasem tot spunându-i ceea ce simt: cu câteva minute înainte credeam că vom fi împreună, iar acum eram doar eu, lacrimile mele și întunericul.

Totul era în mintea mea. Eram doar o prietenă și atât.

A doua zi eram din nou acolo, online, așteptându-l. Nu apărea, iar eu începusem deja să mă îngrijorez. Unde dispăruse? Nu-i cerusem numărul de telefon până atunci și, așteptând, am decis să intru pe mIRC, poate cineva știe despre el. El era acolo. Știa că îl aștept și se ascundea de mine. Pentru că-i spusesem ceea ce simt? Asta primești atunci când vrei să oferi mai mult?

Nu îi voi scrie, așa am decis. Voi aștepta. Acum este rândul meu. Pentru prima dată simt că iubesc și primesc în schimb doar indiferență.

„Nu vreau să distrug această prietenie", îmi răsuna în minte. M-am simțit rănită. Urma să-i fiu amică și nu știam cum voi reuși să uit acele sentimente, să alung acei fluturi din stomac și să nu mă mai simt dată la o parte. Eu nu eram pentru el și, probabil, el nu era pentru mine. Eu, în Italia, el, în România. Deși eram o tânără adolescentă, eram destul de matură în gândire. Crescusem mai mult printre femei, prietene ale mamei mele, verișoare sau mătuși. Ascultasem nenumărate povești de viață, ajunsesem să ghicesc sfârșitul înainte de a-l asculta. Nu credeam în basme, dar, în secret, visam la o iubire specială.

<vLaD>: Servus, ce faci?

În acel moment, inima mea era bună de strâns cu fărașul. Nu-mi mai simțeam pulsul, abia respiram și mâinile pluteau în aer peste tastatură. Ce urma să zic? Sunt praf pentru că nu mă placi și eu am acești fluturi în stomac care mă hrănesc cu speranță și vise? Că preferam să mă mulțumesc cu o simplă prietenie decât să-l pierd pentru totdeauna? Că a fost atât de egoist încât s-a gândit doar cum să fugă mai repede fără a-i păsa de cum am dormit eu, de cât am plâns și cât l-am așteptat?

Decid să nu-i răspund. Până la urmă, nu e sfârşitul lumii și el nu are cum să mă tragă la răspundere pentru că oricum m-a lăsat și a plecat.

<vLaD>: Sigur ești supărată. Voiam să îmi cer scuze... Eu nu vreau să te rănesc, tu meriți o persoană care să fie acolo, lângă tine, să-ți ofere bucurie și motive pentru a zâmbi. Nu pot să mă complic acum. Este mai bine așa.

<Maria>: Asta ai vrut să-mi spui? Știu. M-ai rănit o dată, nu mai plimba cuțitul prin carne vie.

Mă sprijin de spătarul scaunului și privesc către fereastră. Decid să o deschid și respir adânc. Stelele, luna și norii erau norocoși, într-adevăr. Puteau să-l zărească, să știe de el în timp ce eu habar n-aveam, nu mai înțelegeam ce urma să se întâmple. Prima iubire lasă în urmă multe amintiri, dulci și acrișoare. Riscăm și iubim. Acesta este firul vieții.