Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 13. Elena

Principesa Elena, România, 2015

De multe ori am face orice pentru oameni care n-au timp pentru noi și nu realizăm că există persoane care ar face orice pentru noi, fără a pretinde ceva în schimb. De multe ori tânjim după dragostea unora în timp ce alți ochi tânjesc după dragostea noastră. De multe ori colecționăm dezamăgiri și suntem neatenți pentru că riscăm să suferim...

Apoi, după nenumărate lovituri, realizăm cine ne merită cu adevărat.

Plecasem fără preaviz, într-adevăr. Simțeam nevoia de a pleca departe de toți, voiam să-mi regăsesc liniștea și să petrec cât mai mult timp lângă cei dragi!

— Fată, îți zic că ăsta nu-i de tine! Îmi spuse într-o zi o bună prietenă, Alina. Nu-l vezi că nu știe ce vrea? Mai dă-i încolo de bărbați, oricum sunt orbiți doar de frumusețe și tot ce-i superficial! Fii fericită, clădește-ți propria lume și bucură-te de aceste clipe de libertate! N-ai nevoie de un bărbat! Iubirea asta ne fraierește, credem că ne aduce doar fericire, dar, fără să ne dăm seama, suferim mai mult decât ne-am așteptat vreodată! Fii șmecheră, fă-i să le pară rău! Arată-le ce au pierdut, o femeie puternică, sexy și pretențioasă! Mai bine să te ia drept pretențioasă și greu de ajuns decât de proastă, ascultă-mă pe mine!

Alina este o femeie extrem de directă, deseori chiar prea directă. Dar îmi era simpatică pentru felul ei de a fi; suferise foarte de mult și din acest motiv în ultimii ani evita întâlnirile cu eventuali pretendenţi. Era o femeie frumoasă, cu trăsături orientale, un corp frumos și proporțional cu înălțimea ei. Imediat după despărțire, s-a concentrat tot mai mult pe carieră, obținând mare succes. Bărbații alergau după ea, dar ea parcă nu-i vedea. Își clădise o viață, un prezent ce-i aparținea și nu voia ca un bărbat oarecare să i-l distrugă. Nu se deschidea oricui, deseori părea cu nasul pe sus și unii o credeau arogantă. Ea era fericită și fericirea îi aparținea. Își dirija viața după placul ei și tot ce-și dorea obținea prin propria muncă.

Ambele am iubit la momentul nepotrivit, fără jumătăți de măsură. Suferința ne face mai puternice, ne-am antrenat cu cei mai dificili și astăzi nimeni și nimic nu ne poate sta în cale.

— La ce te gândești de ești atât de serioasă? mă‑ntreabă străbuna. Hai să ne-ntindem puțin pe pat, acolo, în antreu. Nu-mi plăcea acel pat, era extrem de înalt și incomod. Dar am decis să o urmez pentru că știam că-i locul ei preferat, de unde poate vedea cine vine și cine pleacă. Merg după ea și reușesc să-i observ silueta. Corpul ei firav și slăbuț stătea ascuns sub un capot mov, ales cu multă dragoste de mama. Bunica murise puțin timp după nașterea mamei mele: astfel străbunica îşi pierduse un copil și avea de crescut o fetiță cu ochi căprui. Străbuna întotdeauna fusese slăbuță și plăpândă deși acel corp firav ascundea o putere și o voință de speriat!

Străbunicul era întotdeauna glumeţ și îi plăcea să o tachineze: după mult timp am înțeles că era felul lor de a spune te iubesc. Străbunica Elena a fost întotdeauna o femeie cu picioarele pe pământ, serioasă și simplă. În tinerețea ei, Elena era o tânără modest îmbrăcată: purta rochițe simple, majoritatea albe, împodobite cu broderii sau desene. Pentru că era slăbuță, își înconjura talia cu o curea și trupul ei devenea ca o clepsidră. Părul ondulat aluneca pe umeri sau, deseori, era strâns ori împletit. De când mă știu, am admirat părul străbunei. Firele de un șaten culoarea castanei astăzi deveniseră argintii, îmbătrânite de anii ce au trecut, de povara greutăților și bătute de soarele ce le dogora în zilele de mers la câmp.

Mă așez lângă străbuna încet, să nu o deranjez: se întinde peste pătura de culoare roșu-aprins, închide ochii și a începe să-mi povestească. Îi dau botoșii jos și îi întind picioarele, care semănau cu două lemne subțirele și șubrede, de-ți era teamă să le atingi.