Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 9. Maria

Florența, Italia, 2006

Trecuseră câteva luni de la discuția mea cu Vlad. Relația dintre noi rămânea așa cum o lăsasem: eu îl iubeam, el ținea la mine.

Orice ai face, nu poți forța dragostea. Înțelesesem că tot ce puteam face era să-i rămân alături, să-l susțin în momentele grele, să-l ascult și să-i spun că poate.

Îmi plăcea să stau cu el, să ne povestim, să glumim și deseori mă trezeam visându-l sau imaginându‑mi o viață împreună. În sufletul meu încă mai speram. Îmi doream ca într-o zi să-mi spună că s-a îndrăgostit de mine și că a înţeles că fără mine nu ar putea sta.

În adâncul inimii știam că încă îl mai iubeam. Cum poți stinge un foc care-ți arde fiecare colț al sufletului? Cum să uiți un om atâta timp cât nu-i poți rezista și adormi cu gândul la el fără să-ți pese de restul lumii.

Nu știam multe despre Vlad, dar urma să-nțeleg că deseori lucrurile nu sunt așa cum par.

— Acum trebuie să plec!

De obicei vorbeam seara. Mă așezam la birou și uitam de lume. Pentru mine era ca o întâlnire pe ascuns, mă simțeam ca o hoață de sentimente, deși eu i le oferisem în dar mult prea devreme.

Aveam un grup strâns de amici, glumeam și reușisem să ne cunoaștem unii pe alții chiar dacă ne văzusem doar în poze. Eram oameni serioși, fiecare având o viață cât de cât frumoasă și chef de a-şi face noi prieteni.

Când intrasem pentru prima dată pe mIRC, știam că risc. Auzisem de la prieteni și prietene că acea lume virtuală este periculoasă, că mulți vor doar să te păcălească și să-ți ceară poze indecente. Eram pregătită pentru tot, în afară de dragoste. Cum să te îndrăgostești de un om fără a-l atinge, fără a-l avea lângă tine măcar pentru câteva minute? Nici nu se punea problema. Din păcate, viața te surprinde.

<vLaD> is online

De fiecare dată când apărea acest mesaj, inima parcă voia să-mi rupă coastele și să-mi iasă din piept. Încercam să par ocupată, să vorbesc cu prietenele mele, deși așteptam ca el să-mi scrie!

<vLaD>: Ciao!

Eram fericită. Glumeam cu prietenii noștri, dar acolo, pe Messenger, el era doar al meu, deși peste câteva zile urma să realizez că era o iluzie proprie. Îmi scria mie, glumea, îmi povestea secrete, iar eu credeam că sunt unica din viața lui, un soi de sprijin ce-și dorea în schimb doar dragoste.

Într-o zi obişnuită de primăvară, vorbeam cu o bună prietenă pe chat. Observ că Vlad e online și decid să-i scriu. Aștept câteva ore, niciun răspuns. Deși nu voiam să par insistentă, începusem să mă îngrijorez, așa că am decis să-l sun. Nu-l sunasem până atunci, și aceasta era o urgență.

Intru pe agendă. Vlad. Respir adânc, număr până la zece. Mai verific o dată și mă conving că este online. Poate nu are chef de vorbă. Rămân nemișcată pentru câteva minute, încercând să iau decizia cea mai potrivită. Eram amici, era normal ca eu să fiu îngrijorată.

BUZZ. Un zgomot brusc și scurt mă trezește la realitate. Era Vlad. Ce bine!

— Hei! Ești bine? Mi-am făcut griji! îi scriu dintr-o răsuflare.

— Da, sunt bine.

Trec câteva lungi secunde după care aleg să continui conversația:

— Mă bucur! Chiar era cât pe ce să te sun! i-am scris grăbită.

— Să mă suni? M-ai sunat?!?!

— Nu... Nu am apucat. Sigur ești bine? Privesc monitorul îngrijorată, așteptând un răspuns.