Eu sunt femeie - Maria Cristiana Tudose

Capitolul 2. Elena

Ploiești, România, 2015

Zbor printre nori, deși sufletul meu este atât de greu. Respir obosită. Pleoapele mi se dezlipesc: din avion poți vedea întreaga lume. Te simți departe de toți și de toate. Privesc în jur. Băiatul de alături citește un roman. Copii plângând. Oameni ronțăind chipsuri de zor. Câteva stewardese trec pe coridorul îngust. Pentru ele este o simplă zi de muncă. Pentru mine, o escapadă, un prilej să uit de toate. În viață nu este bine să fugi de responsabilități și griji, uneori însă, din când în când, trebuie să iei o pauză. Cât vrei tu de lungă. Mi-aş fi dorit să pot lăsa telefonul deconectat nu doar pentru câteva ore, ci pentru următoarele săptămâni. Sau, de ce nu, pentru următoarele luni.
Este ciudat, când mă întorc în România mă simt acasă câteva clipe, apoi parcă mă aflu într-o lume necunoscută. Chipuri obosite, oameni agitați, grabă și blocuri cenuşii. Oare pot spune că m-am întors acasă? N-am uitat cine sunt și de unde vin: educația și optimismul, mândria că sunt româncă le port cu mine oriunde aș merge. Dar sunt momente în care mă simt mică într-o lume mult prea mare. Am vise mărețe, mulți spun că-mi doresc prea multe. Dar tind să cred că orice se poate, atâta timp cât îți dorești ceva cu adevărat.
În drum spre țară, trecem prin fața blocului în care am crescut: mi se pare totul neschimbat. Singura care s-a schimbat sunt eu. Al patrulea etaj, apartamentul în care am crescut, locul în care am învățat să scriu și să citesc, camera în care îmi plăcea să-mi petrec după‑amiezile, așteptând-o pe mama sau pe sora mea. Postere cu Eminem, O-Zone, A.S.I.A. sau Akcent. Închid ochii pentru o clipă: deși anii par să zboare, încă îmi mai amintesc ziua în care am plecat. Am privit către blocul meu, am lăsat în urmă orașul, familia, prietenii și am început o nouă viață. Vine un moment în care te întrebi: oare când te vei opri? Când vei înceta să lupți și te vei putea așeza într-un fotoliu spunând: am făcut tot ce-mi stătea în puteri! Acum mă bucur de ceea ce am clădit!
Pe drum ne bucurăm de peisaj, de câmpurile pline cu rapiță, de căsuțele colorate și bondoace ce apar înșirate la marginea drumului: da, aveam nevoie de o vacanță. Este bine să faci câte o pauză din când în când și deseori trebuie să-ți amintești cine ești pentru a merge mai departe. Italia este frumoasă, dar România rămâne locul meu preferat: cunosc acest drum pe de rost. Când mă plictiseam, priveam pomii de pe marginea drumului, îi număram și îmi imaginam că joc șotronul cu umbra lor. Priveam câmpiile, mă minunam de oi și de cățeii blănoși. Ciobanii se plimbau greoi, câteodată întâlneai câte o bicicletă ce ducea un bătrân și o sapă și din mașină puteai observa viața de zi cu zi. Îmi plimb palma prin aer, desenând un soi de undă paralelă cu cerul. Un lan de rapiță parcă ne invită să ne aruncăm în inima Bărăganului, locul în care am copilărit.
— Mărie, unde suntem noi? mă întreba mereu străbunica Elena, amuzată.
— În Bădăran! îi răspundeam eu mândră.
— Nuuuu, se spune Bărăgan! Și râdea. Acel zâmbet, în zilele petrecute la țară, departe de părinți, îmi aducea aminte de mama. Lângă străbunica mă simțeam în siguranță, pentru că privirea din ochii ei îmi era cunoscută, semăna cu privirea mamei mele.
Am plecat din România de peste zece ani. Au zburat. Toți. Recunosc, mi-a fost greu la început. Departe de locul pe care cândva îl numeam casă, am învățat să mă descurc și să prețuiesc tot ce primesc și am primit de la viață. Copil fiind, lucrurile au decurs mai lin: mă minunam de oameni noi, de obiceiuri care mie mi se păreau ciudate, iar limba nouă mi se părea o melodie specială, deși era greu să o descifrez.
Întorc privirea către mama și realizez cât sunt de norocoasă. Eu o am pe ea, ea mă are pe mine. Restul ce mai contează? Când s-a născut sora mea, am simțit că sunt cel mai fericit copil. Niciodată n-am simțit lipsa unui umăr care să mă susțină, niciodată n-am fost invidioasă pe oamenii din jurul meu pentru că am fost crescută frumos şi cu multă dragoste. Privind-o pe mama, realizez cât este de importantă pentru mine: soarele îi luminează părul ondulat, de culoarea frunzelor de toamnă. Ochii îi sunt căprui: te dau peste cap cu bunătatea pe care o transmit. Mama întotdeauna a avut o privire blândă şi m-a învățat să iubesc oamenii din jurul meu, să nu-i rănesc și să încerc întotdeauna să-i ajut, chiar dacă risc să sufăr.
Mama îți cunoaște toate secretele, slăbiciunile și calitățile. Nu poți ascunde tristețea în fața ei, pentru că va înțelege că sufletul îți este rănit. Ea știe mai bine decât tine ce te face fericită cu adevărat. De multe ori m-am mințit, crezând că sunt fericită și împlinită lângă omul pe care credeam că-l voi iubi pentru totdeauna. Ea știa că mă mint, a știut de la început până în momentul în care am decis să plec dintr-o relație în care nu-mi găseam locul. Nu era vina lui: el se mulțumea cu puțin, iar pentru mine acel puțin devenise monotonie și înstrăinare.
Când cineva ne vede împreună, ne consideră ori surori, ori verișoare. Deși a trecut prin nenumărate greutăți, tot ce este frumos în mine îi datorez mamei mele. Este omul care mă face să zâmbesc atunci când lumea se năruie asupra mea: femeie cu suflet plăpând. Mama mea este și a fost o femeie puternică. Niciodată nu s-a lăudat prea mult, a încercat să se ridice atunci când a fost aruncată la pământ. Şi a reușit. Da, așa am vrut să fiu și eu. O iubire m-a aruncat la pământ și este mult prea greu să mă ridic. Dar voi reuși: sunt suflet de femeie luptătoare. Îmi privesc chipul în oglinda mașinii: doi ochi rotunzi, este tot ce a rămas dintr-un copil care astăzi este femeie. Nu știu când au zburat anii, știu doar că viața te maturizează și fără să-ți dai seama, ajungi să faci diferența între lucrurile importante și banale. Ajungi să nu-ți mai încarci sufletul cu oameni care nu te merită. Greșești, înveți și continui.
— Gata, uite! Văd pomii ce duc către sat! Am ajuns! Ce bine! Înainte de a intra pe strada principală ce duce către Principesa Elena, ne oprim și decid să conduc. Simt toți anii care au trecut.

Satul străbunicii Elena dispune de o intrare triumfală, pe care întotdeauna am considerat-o regală. Am făcut stânga și am intrat pe drumul pe care mi-l aminteam împodobit cu pomi verzi, înalți, ce priveau către cer demni și frumoși. Doamne, deși anii zboară, anumite locuri, chipuri sau momente nu le poți uita. Mai ales atunci când ai înfruntat prea multe dezamăgiri și clipe grele: te întorci la oamenii simpli, cei care ți-au fost întotdeauna alături, fără a face prea mult zgomot, te-au aplaudat în liniște și s-au bucurat pentru reușitele tale. Am văzut locuri istorice, vizitate de turiști. În timp ce mergeam la cursuri, mă plimbam pe străzile strâmte ale Florenței, mă minunam de frumusețea Domului, de balcoanele colorate, de zâmbetele oamenilor. Am vizitat capitala, Roma, locuri importante care au lăsat o urmă printre oameni. Am cunoscut viața din Germania, unde totul este perfect și oamenii zâmbesc rar, dar cu fineţe. Nicăieri însă nu m-am simțit ca aici. În România. Acasă. La țară. Aici aveam voie: puteam să fiu din nou copil. La un moment dat în viață ai vrea să te întorci de unde ai plecat, la oamenii autentici, la cei care și-au văzut de viață, care se vor bucura pentru tine și te vor proteja la bine și la greu. Străbunica. Străbunicul. Eram din nou copil. Timp de câteva zile urma să las totul în urmă și să fiu din nou copil. Puteam să mă tem de tunete, să mănânc bunătăți din grădină, să mă trezească porumbeii, să mă ascund pur și simplu de oameni. Câteodată este mai bine așa.