Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 4. Realitate

Noaptea e prea lungă, soarele încă nu a răsărit, iar eu aștept să sune deșteptătorul, mai sunt două ore de așteptare, ce aș putea face în două ore?

Două ore. Mult sau puțin? Probabil mult, dar, probabil și puțin. Timp de două ore îți poți schimba viața radical, simplu, luând o decizie de care îți e frică. Poți atinge succesul sau poți să te prăbușești în eșec. Sunt două capete. Dar mijlocul? Da, există și un mijloc. Evident. Doar că acest mijloc este evitat, acesta reprezintă o stabilitate și o monotonie apreciată de către puțini. Cei mai mulți se află anume la mijloc, aceștia țin balanța, ei sunt cei mai importanți, dar ei înșiși nu se consideră așa. Trist. Vreau să fac parte din această categorie, doar că până atunci e nevoie să prind curaj ca în două ore să schimb totul. Cine a zis că firescul nu are nevoie de timp?

Întind mâna după căști și ascult, îmi reamintesc muzica din vis, aș compara, dar urăsc comparațiile stupide.

Cobor scările, îl văd din spate, deja mănâncă, încă nu și-a pus sacoul, e doar în cămașă. Sunt sigură că îmi aude pașii, trec pe alături:

— Bună dimineața, zic eu.

— Bună dimineața, cum ai dormit?

— Bine, mulțumesc.

Abia am reușit să văd ce am în farfurie că el deja se ridică și pleacă. Din nou nu am vorbit, deși mi-am dorit asta. Și așa zilnic se închid ușile discuțiilor dorite, dar nerostite.

***

Viteza e ceva periculos, probabil anume sesizarea acestui pericol m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai mult de motocicletă. Pentru acest oraș, sunt doar o puștoaică pe o motocicletă neagră care se ia la întrecere cu vântul, doar că pentru mine reprezint ceva mai mult, motiv pentru care mă iau la întrecere cu propriile puteri și ambiții. Am nevoie de curaj, iar atunci când simt viteza, simt și curajul.

Oamenii curajoși sunt o raritate. Curajul în sine e un fenomen rar. Cu toate că trăim trăim timpuri pașnice, ne este frică de propria opinie, viziune și de propriul scop. Ne este frică de noi și ne este frică de viața noastră. Doar oamenii curajoși trăiesc cu adevărat. Ceilalți îi invidiază.

Parchez și cu pași grăbiți mă îndrept spre biroul lui, toți mă privesc, dar asta nu contează, deschid ușa, cea pe care el a închis‑o azi-dimineață și-i zic tot ce am de zis. Tace. Oare este vreun leac împotriva tăcerii? Leac pentru doi concomitent, pentru cel care tace și pentru cel care suportă această tăcere, la pachet, căci ambii suferă. Ar trebui sugerată o asemenea idee doctorilor, cel care o va crea peste noapte are să devină miliardar. Probleme globale, probleme particulare.

***

Ciugulesc micul dejun, aud că sună telefonul, trag aer și răspund:

— Te ascult, Dio.

— Din câte îmi dau seama, nu ai reușit să discuți cu el.

— Nu, e complicat să discut cu cineva care mereu undeva se grăbește.

— Prin asta și vă asemănați.

— Nu prea cred. În fine, îmi voi atinge scopul.

— A rămas puțin timp.

— Te rog, nu îmi reaminti.

Sper că nu te temi de el?

Am pus receptorul. Urăsc când cineva îmi zice că sunt fricoasă. Văd cheile de la motocicletă și mă decid să merg la el.

***

M-am simțit liberă când am ieșit din biroul lui, în sfârșit i-am zis tot ce am avut de zis, în sfârșit am făcut un pas către viața pe care mi-o doresc cu adevărat. Există lucruri pe care ni le dorim din tot sufletul, gânduri cu care ne trezim dimineața și adormim noaptea. Cum e posibil ca acestea să nu se adeverească din moment ce deja fac parte din rutina zilnică?

Am părăsit clădirea și am urcat în grabă pe motocicletă. Nu voiam să privesc în urmă de teamă să nu mă răzgândesc. Pe drum analizam fiecare cuvânt rostit de mine în acel birou. M-am oprit în fața semaforului și brusc gândurile mi-au fost întrerupte de mirosul care venea de la patiseria din apropiere.

Ușa patiseriei mi s-a părut grea, am depus efort pentru a o deschide. Înăuntru se auzea zgomot de la farfuriile care se goleau. Mirosul de cafea dansa printre oamenii singuratici. Pentru prima dată mi-am petrecut toată ziua într-un local, analizând oamenii grăbiți de pe străzi, mesele abandonate și pereții patiseriei de care atârnau poze alb-negru.

În patiserie a intrat o femeie cu doi copii. Băiatul era mai mare și avea grijă de sora mai mică. I-am urmărit cu zâmbetul pe buze, apoi mi s-a făcut dor de mama. Dor de mama pe care practic nu am avut-o.