Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 17. Vis alb-negru

A venit și m-a luat din pat. Nu înțelegeam nimic, mi-a aruncat niște haine și a zis să mă grăbesc.

— Bună dimineața! Nu credeam că în vis trebuie să ne grăbim.

— Avem puțin timp la dispoziție.

— Pentru ce?

— Mișcă-te!

Mă îmbrăcam din mers, mă aștepta pe o motocicletă formidabilă, doream să o analizez amănunțit:

— Nu avem timp pentru asta, urcă!

— Poți conduce?

— Am luat-o așa, de frumusețe, știi.

— Vai, credeam că ești mai enigmatic.

— Azi nu.

Viteza era nebună, am traversat drumul pe care îl văzusem data trecută în vis și am ajuns în orășelul în care dispăruse Mia. Totuși ceva era diferit, casele, oamenii, modul în care aceștia erau îmbrăcați, automobilele de stil vechi.

— Unde suntem? mă interesez.

— În trecut.

— De ce am venit noi aici?

— Vrei s-o găsești pe Mia?

— Vreau, doar că e o absurditate.

— Îți place ție acest cuvânt, prea des îl utilizezi. Adevărul este că Mia trăiește.

— În trecut? În vis?

— În prezent. În realitate.

— Bine, dar de ce m-ai adus în trecut? Poate că ar fi fost logic să mă conduci la locul în care ea este în prezent.

— De când detectivii aleg calea cea mai ușoară?

— Orice om alege calea cea mai ușoară.

— Nu, lucrurile sunt cu mult mai complicate decât crezi. Ai nevoie de timp.

— Fie cum zici, contează să-i dau de urmă.

— Am ajuns în fața casei. O casă cu un etaj, ce emana căldură și liniște.

— Intrăm? a întrebat el.

— Putem?

— Sigur că putem.

— Dar ce le vom zice?

— Nimic, ei nu ne văd. Nimeni din jur nu ne vede.

Cei din familia Renaldi luau micul dejun:

— De ce nu pot zări chipul ei?

Mia stătea cu spatele la mine, iar odată ce mă deplasam în jurul mesei, masa se mișca odată cu mine, astfel încât îmi era imposibil să-i văd fața.

— De ce nu pot zări chipul ei? repet întrebarea, dar nu aud niciun răspuns.

Pe perete erau niște poze, mă apropii pentru a vedea cum arată Mia și brusc pozele dispar. Pur și simplu dispar. El se apropie de mine:

— Tu știi cum arată ea!