Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 2. Realitate

Sub nasul meu stă farfuria cu micul dejun, iar e tăcere, ridic ochii și-l văd, mereu e îmbrăcat în costum și poartă cravată neagră. În ultimii doi ani, de ziua lui, i-am luat câte o cravată, dar nu de culoare neagră. Niciodată nu l-am văzut purtându-le, niciodată nu am îndrăznit să întreb de ce nu o face. Mă gândesc că are motive.

Probabil că religia mea se numește Motive. Cred că fiecare are motive serioase conform cărora face anumite alegeri. Le accept. Alegerile. Nu doresc să aflu care sunt motivele, îmi este suficient să știu că acestea există. Nu sunt sigură în cine am încredere mai multă, în oameni sau în motivele lor.

Doar că de data aceasta nu pot să îi accept alegerea ori motivele, nu pot să accept nimic. Dacă accept alegerile lui, le ignor pe ale mele, ceea ce nu e corect. Nu trebuie să renunțăm la noi de dragul altuia, sunt șanse să ne transformăm într-un gol.

Simt că ceva lipsește și realizez că doar el poate să mă ajute, de parcă joc un rol străin și locul meu nu este pe această scenă. Cred că e timpul să mă ridic și să plec fără explicații, fără rămas-bun. Așa cum plec dintr-un local după ce am luat masa, așa cum plec de la teatru după ce am privit spectacolul, așa cum plec din viață, din momentul în care nu mai am ce face în ea. Însă continui să stau așezată pe scaun și să-l privesc.

Îl privesc deși nu-l văd clar, e ca un puzzle care conștient nu permite să fie completat, mereu îi lipsește o piesă pe care o ascunde. În pofida a toate, observ ochii lui triști, singuratici ce simt același gol ca și mine. Doi oameni goliți de stări într-o odaie pustie.

Detestă să vorbească mult, mereu e puțin distant, însă ține la mine, se simte. Și-a terminat micul dejun, s-a ridicat, s-a apropiat și m-a sărutat pe frunte, după care a plecat. Mereu pleacă și închide ușa în urma sa, iar eu aș vrea să-l opresc și să-l rog să mă ia cu el. Doar că ușile închise adesea rămân închise, e nevoie de curaj pentru a le deschide.