Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 7. Vis alb-negru

Văd trecători alb-negru într-un oraș alb-negru. Mă aflam la o stație necunoscută, într-un oraș străin. M-am apropiat de un bărbat mai în vârstă și i-am întins harta pe care o aveam în mână:

— Bună ziua, scuzați, mă puteți ajuta? Unde mă aflu acum?

— Bună ziua, dar unde vrei să ajungi? Te voi ajuta.

— Am nevoie doar să înțeleg unde mă aflu.

— Dacă îmi zici unde dorești să ajungi, îți arăt drumul.

Priveam confuză, cum să îi zic unde doresc să ajung, dacă nu știu unde mă aflu. Poate eu doresc să ajung acolo unde deja mă și aflu. Era foarte important să înțeleg unde sunt. Așa e și în viața de zi cu zi, mereu trebuie să înțelegem cine suntem și unde ne aflăm, ca mai apoi, pe baza acestor date să ne dăm seama dacă avem nevoie cu adevărat de un traseu în plus, de un alt colț de lume pentru satisfacerea sufletească.

Deși aveam în mână o hartă, aceasta își pierduse valoarea din momentul în care eu nu cunoșteam unde mă aflu. Am pornit pe străzi căutându-le cu disperare denumirile, însă denumirile lipseau. Opream trecătorii și întrebam de străzi, cu toții se interesau unde doresc să ajung. Panicată, m-am oprit să analizez situația, mă gândeam unde vreau să ajung, doar că nu știam.

— La ce te gândești?

— L-am auzit pe el, din nou. Stătea alături de mine.

— Întotdeauna vrei să afli la ce mă gândesc, am întors privirea către el.

Tăcea, m-a luat de mână și a început să mă conducă pe cărările înguste dintre case.

Întorcând capul nu mai vedeam nici urmă de oraș, totul dispărea în gol odată ce noi mergeam mai departe.

Ajunsesem într-o pădure de brazi. Nu mai știam dacă fusesem vreodată într-o pădure de brazi, totuși simțeam o fericire, parcă aș fi ajuns acolo unde voiam să fiu. Nu m-am gândit că aș dori să ajung aici, dar satisfacția pe care o simțeam era cel mai sigur răspuns.

Descoperisem o mică poieniță cu iarbă verde, flori de pădure, înconjurată de brazi înalți. Ne-am întins pe spate și priveam cerul, acesta părea mic, de parcă ar fi fost o simplă pată. Dar de ce ceva complex nu ar fi doar o pată? Totul e posibil, depinde de unde privim, cum privim, ce privim. Depinde cine privește.

Oare ce vede el? Sunt două posibilități. Vede ceea ce văd eu sau vede ceva total diferit. Am întors capul și pentru prima dată l-am întrebat:

— Ce vezi?

— Văd un infinit.

Am tăcut. Eram atât de aproape, priveam din același unghi, dar diferit. Distanța? Nu există distanță între opinii, viziuni și concepții. Nu există distanță între suflete. Există doar diferențe. Cât de minunat e să fim diferiți în pofida tuturor asemănărilor.